După mai bine de un secol de la tipărirea Liturghierului lui Coresi, care a avut un tiraj mic, fapt pentru care nici nu s-a păstrat până în zilele noastre şi nici nu a fost foarte asumat de preoţimea românească, Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a tipărit în teascurile de acolo la 1679 o nouă ediţie a Liturghierului, de data aceasta mărturisind că a fost realizată şi o verificare cu versiunea greacă.
Născut, crescut şi educat într-o familie profund românească, Dosoftei Barilă a avut acces şi la şcolile Occidentului. La Liov, unde a studiat la Şcoala Frăţiei Ortodoxe, el a avut acces la limbile clasice, greaca şi latina, apoi la slavona bisericească, ucraineană şi polonă. Dosoftei a devenit la scurtă vreme unul dintre poligloţii vremii. Această erudiţie i-a permis să se gândească la introducerea limbii româneşti în cultul liturgic. Avea, prin educaţia sa, instrumentele necesare. Astfel, convingerea de căpătâi a marelui mitropolit a fost aceea că poporul trebuia să înţeleagă slujba Sfintei Biserici.
Din dragoste pentru poporul şi limba română, mitropolitul a cerut Patriarhiei Constantinopolului binecuvântarea pentru tipărirea unor cărţi cu textul liturgic în limba ţării. Deşi argumentarea a fost bine construită, răspunsul a fost iniţial negativ, considerându-se o inovaţie introducerea limbii române în cultul liturgic.
Cu toate obstacolele, Mitropolitul Dosoftei a făcut primul dar limbii liturgice româneşti şi întregului popor român: Dumnezăiasca Liturghie (Iaşi, 1679). Cartea a fost retipărită într-o ediţie îmbogăţită, în anul 1683, reprezentând prima traducere în care erau cuprinse toate cele trei Liturghii în limba română. „Din cât S-au îndurat D-zău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim şi noi acmu deodată acest dar limbii rumâneşti s[vâ]nta Liturghie scosă pre limbă rumânească de pre elinescă, de lauda lui D-zău să-nţăleagă toţi carii nu-nţăleg sârbeaşte sau elineaşte. Carea priimind ca un odor cel mai scump ceresc, pre D-zău să lăudaţ, şi pre noi la svânta rugă nu uitareţ, şi fiţi sănătoşi” (din file de manuscris).
Publicarea cărţii făcea parte dintr-un program bine conceput. Pentru accesul cât mai larg şi înţelesul slujbelor, Mitropolitul Dosoftei va publica şi alte cărţi în limba română, precum Psaltirea de-nţăles (Psaltirea slavo-română), în 1680, şi Molitvănicul de-nţăles, în 1681. În prologul intitulat „Cuvânt depreună cătră toată seminţiia rumânească”, alcătuit după schema celui din Cazania lui Varlaam, din 1643, Dosoftei îşi motivează acţiunea sa novatoare prin dorinţa mărturisită ca „să-nţăleagă toţi carii nu-nţăleg sârbeaşte sau elineaşte”.
Într-o notiţă cu întrebări şi răspunsuri din finalul predosloviei (cu text alternativ în slavonă, în greacă cu litere chirilice şi în română), el face un elocvent paralelism cu substrat dogmatic, citând, în acest sens, argumentele marelui canonist din secolul al XII-lea, Teodor Balsamon, Patriarhul Antiohiei, în legătură cu obligativitatea limbii greceşti în slujba bisericească, în care se arată că aceia ce „vor fi de elineasca limbă cu totul nepartnici, pre limba sa slujască Svânta Liturghie”. Acelaşi text este reluat într-un apendice de la sfârşitul Paremiilor, numai în limba greacă cu litere chirilice, având titlul în română: Mărturie cum că nu iaste oprit a să cânta liturghie rumâneaşte.
Ediţia din 1679 cuprinde Proscomidia, urmată de cele trei Liturghii traduse din limba greacă, la care se adaugă: Molitva colivelor, La Paşti, molitva cărnii, Ş-alta la Paşti, Molitva cea mare de la duhovnic, ucenicilor de ispovadă şi Molitve de iertat a tot blăstăm şi afurisanie omului răpăosat (Molitva de furisanie). Ediţia a doua, care apare tot la Iaşi, în 1683, este însoţită de o altă confirmare canonică, de data aceasta prin încuviinţarea Patriarhului Alexandriei. Cartea conţine o gamă mai diversă de rânduieli şi rugăciuni, faţă de cele din prima ediţie: Rândul la svinţitul antimiselor, Molitva celor ce-ş aduc dar la svânta besearică den fruntea poamelor, Molitvă la area cea cu pâine, Molitvă la culesul viilor, Molitvă la blagosloveniia vinului în cramă sau în pivniţă sau la besearică ce-ş duce creştinul vin nou, Slujba Vecerniei, Diaconiile Utrănii, Rânduiala Bdeniei, scoasă din izvoadele ceale vechi greceşti, Rânduiala Polunoşniţei, Văglaşeniile la Paşti, Molitve la Svânta Priceştenie, Molitvă la blagoslovitul mâţâşoarelor. Sunt inserate şi două texte patristice şi postpatristice reprezentative: Cazanie la Gioi mari a dintru svinţi părintele nostru Ioan, arhiepiscopul de Ţarigrad, Rostul de Aur şi o Rugă pentru creştinătate a Svântului Calist, patriarhul de Ţarigrad. Unele rugăciuni, printre care şi Cazanie la Gioi mari, sunt preluate din Molitvănicul de-nţăles. Doar Otpusturile praznicilor celor domneşti şi Otpusturile preste săptămână sunt reproduse integral în slavonă. În ediţia a doua sunt omise textele La Paşti, molitva cărnii şi Molitve de iertat a tot blăstăm şi afurisanie omului răpăosat. Dacă la baza Liturghierului coresian s-a aflat o versiune slavonă, ediţiile mitropolitului moldovean se revendică, după cum am văzut, de la izvoare greceşti, dar putem recunoaşte şi influenţele textelor venite pe filieră slavonă.
Lucrarea a fost, cu adevărat, o temelie a limbii liturgice româneşti. De această traducere s-au folosit toate ediţiile ulterioare. Astfel, liturghierele editate de Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (Târgovişte, 1713), de Mitropolitul Iacov Putneanul (Iaşi, 1759) sau de Mitropolitul Veniamin Costachi (Iaşi, 1818) au la bază limba poetică a Mitropolitului Dosoftei. Putem spune astfel, fără a greşi, că Sfântul Mitropolit Dosoftei este părintele Liturghierului românesc.
Demersul lui Dosoftei nu a condus însă la adoptarea efectivă a limbii române în cadrul serviciului liturgic. După un an de la apariţia tipăriturii de la Iaşi, gestul mitropolitului moldovean va fi oarecum amendat de Teodosie, Mitropolitul Ungrovlahiei, care va edita la Bucureşti Svânta şi dumnezăiasca Liturghie cu textul slavon şi numai tipicul tradus în română, cu motivaţia că „Liturghiia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut, nice am cutezat”. În aceeaşi formă va fi reeditată Sfânta şi dumnezăiasca Liturghie la Buzău, în 1702, şi la Iaşi, în 1715, cu o sporire însă a numărului de rugăciuni în limba română, pe aceeaşi linie înscriindu-se şi Liturghia Sfântului Ioan Zlatoust, tipărită la Rădăuţi, în 1745. Introducerea şi generalizarea limbii naţionale în biserică aveau încă oponenţi în mediile clericale româneşti. În îndreptarul dogmatic, liturgic şi canonic alcătuit de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, împreună cu Mitropolitul Teodosie, pe care Arhiepiscopul ardelean Atanasie Anghel îl va semna, în 1698, cu prilejul hirotonirii sale de la Bucureşti, i se recomanda în mod expres ca „slujba de toate zilele să te nevoieşti cu de-adinsul să se citească toate pre limba slovenească sau elinească, iar nu rumâneaşte sau într-alt chip”, însă i se permitea, în continuare, ca „Sfânta Evanghelie la leturghie să pui să să citească au sloveneaşte, au rumâneaşte”.
