„Lumea m-a luat de bun şi toţi spun că sunt sfânt“

Fie că îi numeşte părinţi, monahi, bătrâni îmbunătăţiţi sau chiar sfinţi în viaţă, Ortodoxia are multe persoane pe care ni le arată ca lumini călăuzitoare, care ne învaţă prin cuvânt, faptă şi scris calea spre sfinţenie şi spre bucuria cea adevărată. Unul dintre aceste portrete duhovniceşti, rămas în conştiinţa ortodocşilor de pretutindeni, este părintele Porfirie, care s-a născut în Evia, în anul 1906, şi s-a mutat la Domnul în al optzeci şi şaselea an al vieţii sale.

În Evia, Grecia, doi oameni săraci, dar cu dragoste faţă de Dumnezeu, aveau să se bucure, la 7 februarie 1906, de naşterea fiului lor, Evanghelos, al patrulea din cei cinci copii ai lor, care a ajuns, mai târziu, smeritul, dar cunoscutul monah Porfirie.

Tatăl, Leonidas, din pricina sărăciei, a fost nevoit să plece de acasă, în lumea largă, pentru a munci să-şi întreţină familia.

„Eram prostănac şi ruşinos“

„Părinţii mei erau săraci, pentru aceasta, tata a plecat din sat şi s-a dus în America. Acolo a lucrat ca muncitor la Canalul Panama. Noi, copiii, lucram încă de mici, în sat. Udam grădina, copacii, păşteam vitele, alergam pretutindeni unde ne spuneau cei mari. Eu, de mic păşteam vitele pe munte. Eram prostănac şi ruşinos. La şcoală am fost numai în clasa întâi şi n-am învăţat aproape nimic, căci învăţătorul era bolnav. Acolo unde păzeam oile, am citit, pe silabe, viaţa Sfântului Ioan Colibaşul, şi m-a cuprinsul dorul de a pleca să mă fac monah. Fără să ştiu nimic. Nici călugăr nu văzusem, nici mănăstire. Nimic“, povesteşte părintele Porfirie, aducându-şi aminte de copilăria sa.

Tot de sărăcie, micul Evanghelos pleacă, la frageda vârstă de şapte ani, de acasă, pentru a aduna bănuţul necesar vieţii. Calităţile de monah se întrevăd de la primul său loc de muncă, într-un magazin, unde, prin ascultarea şi cuminţenia sa, a cucerit sufletele stăpânilor săi.

După clipele petrecute pe lângă gospodăria casei părinteşti şi în magazinul alimentar unde fusese angajat, dorul copilului din Evia, după monahism, a continuat şi pe când a lucrat la băcănia unei rude din Pireu.

Dorul său fierbinte de a-l urma pe Sfântul Ioan Colibaşul, despre care citise, silabisit, pe când păştea oile, l-a purtat pe tânăr în mai multe rânduri spre Sfântul Munte Athos. Din diferite pricini, de multe ori s-a întors din drum.

Primii paşi în monahism

Pe când avea 12 ani, a pornit hotărât, fără ştirea părinţilor sau a şefilor săi, să ajungă şi să rămână la Sfântul Munte. În drumul său, l-a cunoscut, pe vapor, pe bătrânul Pantelimon, care îl ia pe tânăr să locuiască împreună cu el şi cu fratele lui, Ioanichie, în Chilia „Sfântul Gheorghe“ din Kavsokalivia. Toate acestea s-au întâmplat pe când copiii de vârsta lui nu aveau voie să intre în Munte. Bătrânul Pantelimon a spus că micuţul este nepotul său, pentru a putea trece de paznicii de la graniţa Sfântului Munte.

„Mâna lui Dumnezeu m-a aşezat în mâinile unui bătrân duhovnic sfânt, care urma să mă ocrotească. Dumnezeu îl trimisese să mă izbăvescă. S-a făcut o mare minune a proniei lui Dumnezeu. În multe m-a ajutat, dar, înainte de toate, marele ajutor a fost că am izbutit să intru în Sfântul Munte fiind atât de mic, de vreme ce nu era îngăduit. Nu ştiam nimic despre călugărie. Dumnezeu însă m-a ajutat. De atunci, a urmat o altă viaţă. Viaţa în Hristos. Slujbe, pavecerniţe, utrenii, vecernii, privegheri. Viaţă plină de har!“, povesteşte părintele Porfirie, despre primii săi paşi în monahism.

„Nu e ştiinţă, e har“

Cu tot entuziasmul inimii sale tinere, i-a îndrăgit foarte mult pe cei doi bătrâni şi îi asculta cu sfinţenie, totdeauna. Singurul lui necaz era că nu îl puneau la şi mai multă nevoinţă.

„Scoală-te, mi-a zis, îmbracă-te să mergem la biserică. L-am ascultat de îndată. M-a lăsat să intru primul. Era pentru întâia oară când intram înăuntru. M-am pierdut! Biserica era plină de călugări, stând în picioare, cu evlavie şi luare-aminte. (...) M-a cuprins o frică sfântă. Am simţit că nu mă aflu pe pământ, ci în cer. Părintele Ioanichie mi-a făcut semn să înaintez şi să mă închin la icoane. Eu, nimic. Ţine-mă, Ţine-mă! Am început să strig. Mi-e frică! M-a luat de mână şi, ţinându-l strâns, m-am apropiat şi m-am închinat. A fost cea dintâi experienţă a mea. S-a întipărit adânc înlăuntrul meu. Nu o voi uita niciodată.“ Aşa îşi descrie părintele Porfirie primele sale clipe între monahii din Athos.

În toată această perioadă petrecută la Kavsokalivia, părintele Porfirie a făcut o ascultare neîntreruptă, plină de bucurie. Dormea foarte puţin, întins pe podea, făcea multe metanii. Sculpta lemnul şi lucra în aer liber, unde aduna lemne şi melci. Căra pământ, cu spinarea, de la mari distanţe şi, în acelaşi timp, se străduia să fie foarte atent la citirile şi troparele sfintelor slujbe şi să le înveţe pe de rost. După toate aceste experienţe, s-a învrednicit să fie tuns în monahism şi a primit numele de Nichita, iar, cu timpul, s-a deprins cu rugăciunea şi cu darul discernerii lucrurilor. Pentru a lămuri pe cei ce veneau la el că nu priceperea era cauza cuvintelor lui mângâietoare şi aducătoare de pace, spunea, adesea: „Aceasta nu e ştiinţă şi nici artă. Este har“.

Boala l-a scos din Sfântul Munte

La scurt timp, monahul Nichita s-a îmbolnăvit de pleurezie şi părăseşte, la doar 20 de ani, Sfântul Munte, din porunca bătrânilor de care asculta. S-a întors să îşi trateze boala în satul părintesc, dar gândul îi era în permanenţă la locul lui iubit din Muntele Athos.

S-a întors, din nou, în Muntele Athos, dar, pentru că s-a îmbolnăvit din nou, a plecat iarăşi, sub ascultare, la Mănăstirea Lefka, de pe aria Sfântului Munte.

La 27 iulie 1927 a fost hirotonit preot de către arhiepiscopul de Sinai, Porfirie al III-lea, primind numele de Porfirie. La scurt timp, a fost făcut duhovnic de către mitropolitul de Karystia, Pantelimon, iar în anul 1938, a fost făcut arhimandrit. De la hirotonie şi până în anul 1940, părintele Porfirie a sfătuit, îndrumat şi spovedit în Evia.

Slujitor al bolnavilor din Atena

Din dragoste de Dumnezeu şi de oameni a cerut insistent să slujească la Policlinica din Atena, aflată lângă Piaţa Omonia. În luna octombrie a anului 1940, i s-a împlinit dorinţa şi a rămas să slujească acolo, timp de treizeci şi trei de ani. „În acei ani, însă, întâia mea lucrare a fost spovedania. Ceasuri nesfârşite, zile şi nopţi, câte douăzeci şi patru de ore spovedeam. Chiar şi când eram bolnav - multe şi îndelungate boli am avut - primeam, cu iubirea lui Hristos, sufletele pe care mi le trimitea Dumnezeu. Voiam să fac asceză, chiar dacă mă aflam în mijlocul Atenei“, aflăm din mărturisirile părintelui Porfirie.

În anul 1978, părintele Porfirie a făcut infarct miocardic, dar, când şi-a revenit, şi-a continuat dorul după Dumnezeu şi a întemeiat o mănăstire de maici, cu hramul „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului“. Iniţial, această mănăstire trebuia să fie în Atena, dar, în final, din raţiuni practice, nu s-a mai ridicat decât un metoc al Mănăstirii în Malakasa. Aici veneau toţi fiii săi duhovniceşti şi aici îi îndruma pe toţi cei care aveau nevoie de el.

„Să vă rugaţi pentru mine“

Părintele Porfirie primeşte, în anul 1984, Chilia „Sfântul Gheorghe“ din Kavsokalivia, unde fusese tuns monah. Din pricina neputinţelor sale trupeşti, şi-a petrecut ceva timp la o altă mănăstire, din Milesi, şi apoi, când a simţit că i se apropie sfârşitul, s-a întors din nou la chilia sa, din Sfântul Munte, pentru că voia să se mute la Domnul din locul care i-a fost cel mai drag, căci acolo îşi începuse viaţa duhovnicească.

Acolo a poruncit părintele să i se sape un mormânt adânc şi tot acolo, înainte de mutarea sa la ceruri, a scris o scrisoare de bun rămas (17 iulie 1991), în care şi-a cerut iertare de la toţi fiii săi duhovniceşti. „Şi, deşi, de mic copil, săvârşeam multe păcate, când m-am întors în lume am stăruit în păcate, care s-au înmulţit foarte mult, până astăzi. Lumea însă m-a luat de bun şi toţi spun că sunt sfânt. Eu simt însă că sunt cel mai păcătos om din lume. Câte păcate mi-am amintit, fireşte că le-am mărturisit şi ştiu că Dumnezeu mi le-a iertat pe cele spovedite, însă, acum, simt că şi păcatele mele cele sufleteşti sunt foarte multe, aşa încât vă rog pe voi, cei care m-aţi cunoscut, să vă rugaţi pentru mine, fiindcă şi eu, cât am trăit, m-am rugat cu multă smerenie, pentru voi“. Acestea mărturiseşte părintele Porfirie, în ultima sa scrisoare către semenii pe care i-a iubit atât de mult şi pentru care s-a rugat fără încetare.

Astfel, purtându-i în suflet pe toţi ucenicii săi, s-a mutat la Domnul în dimineaţa zilei de 2 decembrie 1991, iar a doua zi, pe 3 decembrie, trupul părintelui a fost acoperit de pământ în prezenţa a puţini părinţi din Kavsokalivia. Toate acestea, pentru că lăsase poruncă ca moartea sa să fie anunţată după înmormântare, căci a vrut să se ducă la Domnul în aceeaşi discreţie în care a trăit şi nici nu a vrut ca să se ostenească ucenicii săi să vină în Sfântul Munte, pentru îngropare.