Lumea țărănească, tezaur identitar

Este crucial să păstrăm viu în inima noastră ca popor chipul țăranului român. Al bunicilor și străbunicilor, al neamului nostru. Un lanț uman care păstrează și transmite pe firul timpului o întreagă cultură trăită în mod organic. Clasicii literaturii române au imortalizat în portrete inegalabile imaginea țăranului român. Iar după căderea comunismului, pe scena literară și-a făcut apariția chiar El, Țăranul, devenit autor de memoria­listică. Ce ne învață acest țăran scriitor și mărturisitor?

În 1991, apărea prima edi­ție a cărții „20 de ani în Siberia”, de Anița Nan­driș-Cudla, o țărancă din Bucovina de Nord deportată de sovietici dincolo de Cercul Polar împreună cu cei trei copii ai ei. În 1992, etnologul Irina Nicolau transcria și publica „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara”, o țărancă din Muscel martirizată pentru că a ajutat rezistența anticomunistă din Munții Făgăraș. În anii 2000, basarabeanul Ion Moraru a scris despre represiunea sovietică în „Pustiirea, treptele infernului” și „Fata cu miros de busuioc”. În 2018, acestea au fost reeditate într-un singur volum la Editura Nicodim Caligraful a Mănăstirii Putna.

Au scris în limba raiului

Anița Nandriș avea doar trei clase primare, dar un mare har de povestitor. Criticul literar Monica Lovinescu spunea că folo­sește o limbă concretă și simplă, „dinainte de pomul binelui și răului. De fapt, paradisiacă”. Și Ion Moraru, profesor de geografie, care înainte de gulag abia dacă făcuse patru clase românești, scrie într-un grai simplu, limpede și curat. La fel de uimitor este și tonul lor. Din povestea Elisabetei Rizea mai răzbate câteodată supărarea. Dar Anița Nandriș, deși deportată din greșeală sau pe baza unui denunț fals, nu condamnă și nu vorbește de rău pe nimeni. Asemenea, tonul lui Ion Moraru rămâne detașat chiar și în cele mai dramatice momente: cel mult un umor hâtru lucește potolit - moștenire de la „bunelul”.

Bobul de grâu care învie continuu

Deși încercările prin care au trecut Anița Nandriș și Ion Moraru sunt înspăimântătoare, cititorul nu se simte împovărat, pentru că tonul povestitorilor este odihnitor și răscumpărător. Ei își deapănă viața despătimit, parcă din perspectiva lui Dumnezeu. Cum reușesc? Nu au avut școli înalte, dar proveneau dintr-o civilizație înaltă: cea țărănească. Această matrice formatoare a făcut ca tăvălugul istoriei să-i zdrobească doar aparent, pentru ca să poată renaște și transmite mai departe frumusețea și dârzenia spiritului românesc.

La Ion Moraru, imaginea emblematică și metafora rezistenței este un „pâlcușor” de grâu. Răsărise din câteva boabe răzlețite în glod, sub un gard, după ce politrucii veniseră să confiște cu forța ultima pâine de la gura unei văduve și a copiilor ei. Parcă striga la drumul mare despre abuzul și suferința abătute asupra satului. Deasupra, pe gard, a apărut într-o zi portretul tovarășului Stalin, însoțit de inscripția: „Am să scot și sufletul din voi”. Activiștii au curățat gardul și au ras pâlcu­șorul de grâu. După o ploiță și ceva soare, într-o săptămână, grâușorul înfrățise iar și împânzise locul.

Metaforă a vieții și învierii în carte, grâul este perceput de țărani ca dar de la Dumnezeu, pe care sunt datori să îl câștige prin trudă, căci îi hrănește și sfințește prin preschimbarea în Trupul Domnului la Sfânta Liturghie. Veneticii văd însă grâul ca materie ce li se cuvine după ce a fost muncită de alții: „Ia’n să vedem cum crește grâul nostru pe pământul vostru!”.

Munca și iubirea jertfelnică

Însă, pentru țăranul român, averea nemuncită este blestem și rușine, căci munca este valoare supremă. Fie că strânge fânul sau coase haine, Anița Nandriș îi uimește pe supraveghetorii câinoși cu rezultatul plin de rânduială și frumusețe al muncii ei. Ion Moraru este îndrăgit de toți pentru că îndeplinește cu pricepere cele mai diverse și periculoase lucrări. Iar Elisabeta Rizea face cele mai grele munci în locul deținutelor neputincioase: „Pe toate le ocroteam... (...) Îmi plăcea să fac mișcări, să muncesc”.

„Satul acela, de o parte și de alta a Prutului, a fost, realmente, o rană. O rană colectivă, o rană care sângera prin toți cei care trăiau în acele sate. Au fost vremuri de mucenicie, comparabile cu cele din viețile Părinților din Pateric. Părinții mei au trăit aceeași istorie”, spune scriitorul Adrian Alui Gheorghe, din Piatra Neamț. „Dacă planta se naște spre și pentru înflorire, omul se naște pentru iubire. Ei, în acele sate a fost anihilată, amendată, arestată iubirea”, adaugă el.

Totuși, secretul supraviețuirii Aniței Nandriș a fost tocmai iubirea jertfelnică. Femeia este hrănitoare a vieții și flacără care întreține căminul viu. Ea îi atrage și odihnește pe toți din familie. Amintirile Aniței din căminul părintesc, în care se strângea „grămăjoară” întreaga familie de sărbători în jurul bucatelor tradițio­nale, demonstrează bucuria comuniunii, unul din cele mai mari daruri primite de om.

După ce mama ei a fost schilodită de niște soldați ruși în Primul Război Mondial, a îngrijit-o cu dragoste și dăruire, preluând și toată munca din gospodărie. Iar dincolo de Cercul Polar e călăuzită numai de dorința de a supraviețui pentru a fi alături de cei trei copii depor­tați împreună cu ea.

Identitatea și imaginea Tatălui

Și pentru Ion Moraru familia este sursă de inspirație și rezis­tență. Când nu mai poate, vor­bește cu ei în gând. Torturat și permanent presat să-și toarne confrații, își ia ca stâlp de sprijin imaginea bunicului, figură paternă păstrată „în altarul inimii” alături de mamă. În exterior abundă figura lui Stalin, „noul părinte” al popoarelor. Dar „un om treaz la minte trebuie să spună ce mamă i-a dat viață și din ce neam se trage”.

Deținutul EE-100 (Ion Moraru), condamnat la 25 de ani de gulag pentru scrisorile trimise lui Stalin și semnate: „Sabia Drep­tății” (a lui Ștefan cel Mare și Sfânt), este conștient de „lupta de izgonire a sufletului nostru românesc din Basarabia și înlocuirea lui cu un spirit străin neamului nostru”. De aceea, refuză să vorbească rusește cu anchetatorii și îi corectează mereu că nu el are nevoie de translator, ci ei.

Pustiirea este pierderea iden­tității. Ea se lucrează în inimă prin trădarea de frate și a valorilor în care ai crescut. A fi reeducat înseamnă a te lăsa „scos din matca creștinătății” și a renunța la identitatea de neam. Un prizonier de război neamț se mira: „Țara asta e plină de legende despre eroi”. La fel de uimit, un alt coleg de lagăr constata și el că românii au „o altă gândire”, o autentică „liber-cugetare” pe care mașinăria zdrobitoare a lagărului nu reușește să o înfrângă. Astfel, identitatea este libertate.

Metanierul lui Soljenițîn

În 1953, în lagărul de la Ekibastuz, Ion Moraru l-a cunoscut pe Aleksandr Soljenițîn, care își făcuse un sistem de memorare a numelor și întâmplărilor, pe care le recapitula cu ajutorul unui metanier. De la el a reținut îndemnul de a mărturisi în scris ce a trăit acolo. „Sunt mii, milioane de oameni care au trăit acea perioadă, acea istorie, dar care nu au depus mărturie. Au oftat, au plâns, au suspinat, au urlat, au murit de obidă. Ferice de cei care au depus mărturie, ei au făcut-o în numele tuturor”, spune scriitorul Adrian Alui Gheorghe. Aceștia „au depus mărturie pentru sutele de mii de victime care nu au mai apucat să fie auzite. A tăcea devine o vino­văție”, spune el.

Poate că vinovăție este și faptul că nu i-am introdus pe Anița Nandriș și Ion Moraru în lista de recomandări de lectură pentru elevii de liceu. Am fi reușit să recuperăm memoria istorică și să redescoperim, în cuvintele Monicăi Lovinescu, acel „stil aristocratic de a fi bucovineni” (și români am adăuga): „Adică, mai îna­inte și mai presus de toate, oameni”, scria Monica Lovinescu.