Lumini din biografia unui ierarh harismatic

La 27 februarie 2013 s-au împlinit 90 de ani de când a trecut la Dumnezeu episcopul Nifon Niculescu al Dunării de Jos, despre care până acum s-a scris nedrept de puţin, deşi viaţa, opera şi lucrarea sa sunt cu adevărat pilduitoare.

Episcopul Nifon Niculescu s-a născut la 1 iulie 1858, în Bucureşti, primind la Botez numele Nicolae. A urmat Şcoala primară „Silvestru“, apoi Seminarul Teologic Central din Bucureşti, între anii 1872 şi 1880. A funcţionat pe postul de cântăreţ bisericesc la Biserica Albă din Bucureşti, apoi a fost hirotonit diacon pe seama acestei biserici, slujind puţină vreme şi la „Kretzulescu“. A slujit ca preot la Biserica Albă (1893-1895), răstimp în care şi-a finalizat şi studiile teologice universitare, la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A fost profesor de religie, limbă română, muzică şi psaltichie la mai multe şcoli din Bucureşti. A împlinit şi ascultări bisericeşti însemnate: protopop şi revizor eclesiastic al Mitropoliei Ungrovlahiei, apoi secretar al Sfântului Sinod.  După ce a rămas văduv, s-a călugărit la Mănăstirea Cernica, cu numele Nifon.

În 1895 a fost ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei. A primit harul arhieriei prin osteneala mâinilor mitropolitului Ghenadie Petrescu, ale episcopului Silvestru Bălănescu al Huşilor şi ale episcopului Partenie Clinceni al Dunării de Jos. La 22 martie 1909 a fost ales episcop al Dunării de Jos şi a fost întronizat la 26 martie 1909, păstorind la Galaţi până în toamna lui 1921, când s-a pensionat.

Opera scrisă a episcopului Nifon

Foarte pasionat de muzică, episcopul Nifon a fost un bun cunoscător al psaltichiei, dar şi al muzicii liniare,  pe care, după mărturia sa, le deprinsese de la magiştrii săi de la Seminarul Central, Ştefanache Popescu şi Atanasie Verzianu. A fost înzestrat de Dumnezeu cu multe daruri (elocinţă, caligrafie de mare frumuseţe, eleganţa ţinutei), dintre care strălucea mai ales harisma unei voci de excepţie. La slujbele pe care le oficia la Biserica „Domniţa Bălaşa“ venea toată lumea bună a Capitalei, pentru a-i asculta cântarea şi predica. În epocă se zicea că doar cunoscutul arhiereu Evghenie Humulescu, interpret virtuoz şi compozitor de piese psaltice, îl mai putea concura.

În timp ce era arhiereu vicar la Bucureşti a scris o „Carte de muzică bisericească pe psaltichie şi pe note liniare pentru trei voci“. Este una dintre lucrările semnificative în domeniul muzicii bisericeşti de la noi, la început de secol XX, cu un conţinut dezvoltat pe două coordonate. Mai întâi, lucrarea face un excurs dens în istoria muzicii, începând cu această artă la vechii greci, descriind evoluţia muzicii bisericeşti în primele secole creştine, punctând contribuţiile marilor sfinţi imnografi, trecând prin principiile reformei hrisantice şi parcurgând, nume cu nume şi lucrare după lucrare, contribuţia marilor psalţi şi compozitori români de secol XVIII şi XIX. Nu sunt uitate nici personalităţile reprezentative pentru muzica bisericească liniară din epocă. Apoi, cele 400 de pagini ale cărţii conţin şi cântările cele mai utilizate de cântăreţul bisericesc şi de preot la Liturghie şi alte slujbe. Lucrarea a apărut în condiţii foarte bune de tipar, care a fost executat la Viena. Întreg tirajul, de 10.000 de exemplare, a fost distribuit gratuit (!) celor interesaţi, întrucât lucrarea a fost susţinută financiar de un mecenat al timpului, „piosul creştin Iorgu Dumitrescu“.

Pe lângă aceasta, a editat şi „Vieţile sfinţilor“, în 12 volume, şi alte cărţi pentru evlavia populară: „Mântuirea păcătoşilor“, „Catehismul ortodox“ şi opusculele „Bolnavi şi bătrâni“ şi „Mângâitorul celor întristaţi“. Din multele sale prelegeri, a publicat într-o filadă şi „Patru conferinţe religioase ţinute la Societatea Femeilor Române“.

Slujirea ca episcop al Dunării de Jos

Nu întâmplător, unele dintre primele sale lucrări ca eparh la Dunărea de Jos sunt întemeierea unei Şcoli de Pictură bisericească la Mănăstirea Celic Dere şi întărirea Şcolii de Cântăreţi bisericeşti de la Galaţi. Aceasta din urmă avea să dăruiască absolvenţi - dascăli de biserică - pentru judeţele pe care le cuprindea Eparhia Dunării de Jos atunci (Covurlui, Tulcea, Constanţa, Durostor, Caliacra), dar şi pentru altele, ca Brăila, Vrancea, Bacău, Vaslui, de unde veneau mereu candidaţi. Într-unul din rapoartele privind activitatea acestei şcoli, episcopul Nifon se exprima despre muzică în aceiaşi termeni în care, odinioară, Sfântul Vasile cel Mare scria despre Psalmi, zicând că ea „…dezvoltă simţirile, ridică moralul, cadenţează pasul, înfrânge patimile şi transportă pe om în sfere mai senine, ridicându-l cu mintea la Dumnezeu“. Tot de la Galaţi, episcopul Nifon încurajează cântăreţii pentru a se organiza şi a se întruni în primul Congres al cântăreţilor bisericeşti din România (1912). Ca unul care mărturisea adesea cum crescuse „de mic pe piatra Bisericii, ascultând şi aprofundând frumoasele melodii ale muzicii orientale“, a susţinut în Sfântul Sinod, în nenumărate rânduri, consolidarea statutului cântăreţului bisericesc, militând pentru cultivarea muzicii bisericeşti „românite“ de maeştrii săi înaintaşi şi cerând tipărirea operelor fundamentale ale acestora (este vorba, mai ales, de Macarie Ieromonahul, Dimitrie Suceveanu, Ştefanache Popescu), pe care le considera „clasice“ pentru muzica psaltică din Biserica Ortodoxă Română.  

La Galaţi s-a îngrijit de definitivarea frumoasei şi unicei catedrale de aici - proiect început de predecesorul său, Pimen Georgescu, în acea vreme mitropolit al Moldovei -  împodobind-o şi cu o pictură de valoare, executată de Costin Petrescu. Săvârşeşte sfinţirea mare a catedralei la 6 august 1917, „în vremea unui năprasnic răsboi, când tunurile duşmane răsună deasupra oraşului“, aşa cum şi documentul de sfinţire consemnează.

Pe linia înaintaşului său, acordă o mare atenţie păstoririi zonei Dobrogei, pentru care hirotoneşte preoţi, unde sfinţeşte biserici, susţine mănăstirile şi face  vizite pastorale.

Atentatul de la Senat, o „întoarcere de destin“

8 decembrie 1920 este o dată nefastă în istoria modernă a României: primul atentat cu bombă, petrecut chiar în clădirea Senatului. Pregătit şi derulat de adepţi ai unei formaţiuni extremiste a timpului, momentul a şocat opinia publică şi a creat o mare panică în lumea politică, prin faptul că în urma deflagraţiei au decedat atunci ministrul justiţiei Dimitrie Greceanu şi alţi doi senatori. Episcopii Nifon Niculescu şi Roman Ciorogaru şi alţi senatori au fost răniţi grav. Pentru că îi purta un mare respect, regele Ferdinand l-a vizitat pe episcopul Nifon în spital şi s-a interesat mereu de starea lui. Urmare a acestui episod nefericit, sănătatea episcopului s-a şubrezit mult şi acest lucru s-a vădit în diverse situaţii, uneori când slujea, culminând cu un sever atac de paralizie, care i-a şi anunţat sfârşitul. În legătură cu pensionarea petrecută în toamna anului 1921, preotul profesor Ioan Mihălcescu scria cu tristeţe că episcopul Nifon, care avea atunci doar 61 de ani, „ar mai fi putut păstori încă multă vreme dacă n-ar fi căzut victimă criminalului atentat…“.

La început de veşnicie

Într-o zi de 27 februarie 1923, la nici 62 de ani, episcopul Nifon trecea la Domnul. Trupul său a fost depus la Biserica „Domniţa Bălaşa“, unde, timp de trei zile, credincioşii care veniseră cândva să îi asculte glasul său minunat i-au depus omagiile. La înmormântare au slujit mitropolitul Pimen Georgescu şi arhiereii Evghenie Humulescu (Piteşteanul), Teofil Mihăilescu – locţiitor al Eparhiei Buzăului, Platon Ciosu – locţiitor al Eparhiei Dunării de Jos, şi Sofronie – fost episcop al Râmnicului. În cuvântul său, episcopul-vicar Evghenie a subliniat mai ales slujirea defunctului arhiereu în tronul Dunării de Jos, perioadă în care „…s-a ilustrat prin clădiri şi sfinţiri de biserici, prin restaurări de mănăstiri, prin înfiinţarea în ele a unor şcoli şi ateliere, cârmuind clerul cu dragoste şi păstorind poporul părinteşte. Mai ales în Dobrogea şi Cadrilater, unde populaţia este de mai multe neamuri, a căutat să se facă tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească, fără a slăbi, a ştirbi şi a jigni ceva din demnitatea Statului!“.

Pentru toate acestea, atât în istoria Bisericii noastre, dar în mod special în istoria Arhiepiscopiei Dunării de Jos, episcopul Nifon Niculescu rămâne model de ierarh luminat şi jertfelnic şi de patriot sincer. Pentru sufletul său înălţăm acum rugăciune de pomenire şi nădăjduim că Dumnezeu va îngădui ca, din cimitirul Bellu - unde este pe nedrept părăsit şi uitat -, osemintele sale să se întoarcă în pământul eparhiei de la Dunăre, unde a păstorit cu atâta dăruire şi vrednicie.