Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Lungul drum până la înscrierea în Lista Reprezentativă UNESCO

Lungul drum până la înscrierea în Lista Reprezentativă UNESCO

Galerie foto (9) Galerie foto (9) Documentar
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 27 Mai, 2021

Auzim adesea sintagma „patrimoniul UNESCO”. Însă de cele mai multe ori lipsesc explicațiile privitoare la ceea ce reprezintă acest patrimoniu, cum ajunge un element de patrimoniu cultural național să fie înscris în lista reprezentativă a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Încercăm câteva lămuriri care să ne ajute să înțelegem mai bine cât de utilă este și ce presupune protejarea elementelor de patrimoniu sub umbrela acestui for internațional.

La începutul lunii aprilie, numeroase articole de presă anunțau înscrierea cămășii cu altiță în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Omenirii, element propus într-un dosar comun întocmit de experți din România și din Republica Moldova. Acesta a fost finalizat și depus la ­UNESCO, urmând ca rezultatul evaluării să fie anunțat la sfârșitul anului 2022. Abia atunci vom afla dacă lista elementelor înscrise de România până acum (călușul, doina, ceramica de Horezu, Feciorescul de Ticuș, colindatul de ceată bărbătească, meșteșugul covoarelor tradiționale de perete și practicile culturale asociate zilei de 1 martie) va fi îmbogățită și cu cel de-al optulea: arta cămășii cu altiță - element de identitate culturală, și tehnicile de realizare a cămășii cu altiță.

Inițiat în 2017, dosarul de candidatură, ca toate cele pregătite pentru UNESCO, a parcurs un drum anevoios și a presupus un efort constant de cercetare, inventariere, deplasare și monitorizare din partea membrilor Comisiei Na­ționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial (alcătuită din experți inde­pen­denți, aflată în subordinea Ministerului Culturii), în colaborare cu cercetători științifici, etnologi, teoreticieni de artă, muzeografi, pentru a îndeplini toate criteriile impuse. „Unele piedici birocratice, tehnice și financiare au prelungit, însă, demersul, astfel că dosarul a început să fie realizat la sfârșitul anului 2019. Este al patrulea dosar pe care l-am lucrat în comun cu Republica Moldova. Cămașa cu altiță se află pe teritoriul ambelor state și pentru noi este foarte important, pentru că presupune conștientizarea, la nivel internațional, a patrimoniului comun pe care îl avem de o parte și de alta a Prutului”, a explicat cercetătoarea Ioana Repciuc, membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii și punct focal național pentru respectarea Convenției UNESCO din 2003.

Potrivit descrierii din „Inventarul național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial” întocmit de experții care au lucrat la dosar, „denumirea de cămașă cu altiță apare ca urmare a diferențierii pe criterii tehnice și de ornamentare a cămășilor”, altița fiind „acea bucată de pânză dreptunghiulară, plasată pe umăr, care face parte din structura cămășii și nu aparține mânecii; ea unește stanul din față (pieptul cămășii) cu cel din spate, fiind folosită ca element de lărgire a cămășii”. Tradițional, cămașa cu altiță sau cămașa de tip carpatic (încrețită la gât), așa cum o numesc specialiștii, „era percepută ca o cămașă bogat decorată, mai ales la umăr, fiind purtată de tinerele fete de măritat, de mirese și de femeile căsătorite, în primii ani după nuntă, pentru a fi cât mai frumoase”.

Întâlnită de-a lungul întregului arc carpatic, cămașa cu altiță poartă denumiri specifice fiecărei zone. În Oltenia, Muntenia și Transilvania i se zice ciupag, în sudul Transilvaniei, ie cu umăraș, în Transilvania, ie fetească, spăcel în Arad, cămașă zoroclie în Teleorman, în Loviștea și Vâlcea i se spune mânecar, cămașă răsucită în Vrancea, iar în Neamț și Suceava, cămeșă cu lăncez.

Ce a presupus întocmirea dosarului?

Demersul de a înscrie cămașa cu altiță în lista reprezentativă a constat în întocmirea unui dosar de candidatură, care a fost trimis apoi Comitetului de evaluare al UNESCO și care a cuprins documentarea științifică și istorică a temei, deplasarea experților în comunitățile în care crearea cămășii este o îndeletnicire încă vie (sudul Transilvaniei, Muntenia, Oltenia și Bucovina), realizarea unui film de documentare din comunitățile de meșterițe, pregătirea unui set de fotografii relevante și completarea formularului de candidatură, în care elementul propus a fost explicat în așa fel încât o persoană care nu este din interiorul culturii noastre să-l poată înțelege. În același formular, statul român a propus un plan de salvgardare, de promovare și de conservare a acestui element în viitor. „De când s-a depus acest dosar, observ în discursurile publice că există tendința de a considera că România poate încuraja în vreun fel evaluarea pozitivă la nivelul organismului de evaluare al UNESCO. Nu este așa. Acest comitet de evaluare nu poate fi influențat în nici un fel, nu poate fi făcut lobby în acest sens. Ceea ce putem noi toți să facem pentru acest element este să îl cu­noaștem mai bine la nivel intern, să-l promovăm, să-l apreciem mai mult, să încurajăm comercializarea variantelor autentice ale cămășii cu altiță. Pentru că, dacă vom continua să cumpărăm kitsch și nu cămăși autentice, realizate de aceste meșterițe din comunități, ele vor ­dispărea și implicit va dispărea elementul propus pentru înscrierea în lista reprezentativă a UNESCO”,
a subliniat Ioana Repciuc.

Patrimoniul imaterial, mai vulnerabil în timp

Comunitățile locale reprezintă cel mai important factor în recunoașterea unui element de patrimoniu, conform Convenției 2003 a UNESCO, care legiferează și pune în practică lista reprezentativă. Dacă un element este considerat de identitate locală de către comunități, atunci merită să fie înscris în listă. De altfel, scopurile declarate ale Convenției din 2003 sunt: „salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, respectarea patrimoniului cultural imaterial al comu­nităților și sensibilizarea, la nivel local, național și internațional, asupra importanței patrimoniului cultural imaterial și recunoașterii sale reciproce”. Tocmai de aceea, propunerile ar trebui să vină de jos în sus, adică dinspre comunități către stat, care ar trebui să le recunoască patrimoniul și să-l înscrie în lista UNESCO. „Statul francez, spre exemplu, acordă finanțări co­munităților, încurajându-le să descopere și să cerceteze elementele de identitate locală. Aceste propuneri ajung apoi la nivelul cel mai înalt, se fac mai multe dosare pentru lista reprezentativă UNESCO și doar unul este ales. Anul acesta a fost aleasă bagheta franțuzească”, a precizat cercetătoarea Ioana Repciuc. Este doar un exemplu relevant pentru diversitatea elementelor de patrimoniu cultural imaterial recunoscute și incluse în lista UNESCO. Un altul este dosarul comun depus de Armenia și Iran în 2020, privind ­pelerinajul armenilor la o mănăstire a Sfântului Tadeu din Iran, ca element de patrimoniu al unei minorități. Exemplele amintite arată că UNESCO încurajează și sprijină nevoia co­mu­nităților de a păstra un element care le definește și că statele membre ar trebui să fie sensibile cu privire la salvgardarea propriului patrimoniu, mai ales a celui imaterial (practici, manifestări, elemente de cultură tradițională), mai vulnerabil în timp decât patrimoniul material (clădiri, monumente etc.). „Patrimoniul cultural imaterial este chiar mai fragil, pentru că există numai în conștiința oamenilor, în cunoașterea și emoția lor, și pe cât este de greu să-l identificăm, pe atât de ușor este să-l pierdem pentru totdeauna. Acest patrimoniu nu trebuie privit doar sub aspect estetic, așezat într-o arhivă, într-un muzeu sau într-o listă reprezentativă, ci poate și trebuie să fie o resursă de dezvoltare durabilă”, consideră Ioana Repciuc.

 

Citeşte mai multe despre:   patrimoniul UNESCO  -   Ie