Manasija, vechea mănăstire-academie a sârbilor

La aproximativ 3 kilometri nord-vest de localitatea Despotovăţ, pe un deal înconjurat de Munţii Beljanica, se ridică o fortăreaţă cu ziduri groase, care încă mai păstrează urmele trecerii timpului şi ale vremurilor războinice cărora le-au fost martore. Aceste fortificaţii au apărat, de-a lungul veacurilor, atât un lăcaş de cult unic prin forma şi frumuseţea sa, cât şi un adevărat tezaur: poate cea mai veche bibliotecă din Europa balcanică. Adesea atacată, jefuită, incendiată şi dărâmată parţial, Mănăstirea Manasija a supravieţuit până astăzi, parcă pentru a ne spune istoria zbuciumată a poporului sârb.

În anul 1389, la Kosovopolje (Câmpia Mierlei), oştile sârbe, ajutate de câţiva aliaţi, inclusiv din Ţările Române, au încercat să ţină piept năvălirii turce. Lupta eroică a micii armate, chiar dacă s-a soldat cu o înfrângere, a reprezentat o nesperată gură de aer pentru Europa creştină. Turcii s-au retras, aşa cum aveau să o facă mai târziu la Rovine, amânându-se, astfel, confruntarea finală cu marile puteri occidentale, în care se putea decide soarta şi, de ce nu, religia unui întreg continent. În bătălie a fost ucis sultanul Murad, dar şi conducătorul sârbilor, viteazul cneaz Lazăr. Soţia acestuia din urmă, cneaghina Milica, a încheiat cu Baiazid un tratat de pace având efecte benefice pentru Serbia şi, prin extensie, pentru întreaga Europă, dar cu efecte dezastruoase pentru propria familie: fiica ei, Olivera, a fost trimisă în haremul noului sultan, iar fiul ei, Ştefan, moştenitorul tronului, a devenit vasalul celor care i-au ucis tatăl.

În perioada care a urmat, armata sârbă a luptat alături de turci împotriva statelor creştine, fiind prezentă şi la Rovine (1395), unde a fost ucis Marko Kralievici, conducătorul din Prilep, considerat erou al poporului sârb, dar şi la Nicopole (1396). Cronicile istorice ne arată că, în bătălia din 1402 de la Angora (Ankara), cavalerii cneazului Ştefan Lazarevici au rămas să lupte până la ultima suflare, apărându-l pe Baiazid. Cu toate acestea, tătarii lui Timur Lenk (Tamerlan) au învins, luându-l prizonier pe sultan. În cuşca în care a fost închis acesta au pierit, cel puţin pentru moment, visurile turcilor de a cuceri Europa, dar au renăscut visurile poporului sârb de a-şi recâştiga independenţa şi integritatea statală. Cneazul Ştefan a fost numit despot (conducător al unui stat autonom) de împăratul bizantin Ioan al VII-lea Paleologul, în august 1402.

„Regele Manase“ al Serbiei

În 1406, oştile sârbe au zdrobit o armată turcească în preajma localităţii Despotovăţ de astăzi. La un an după aceea, despotul Ştefan a dispus şi a supravegheat personal ridicarea unei mănăstiri fortificate, aproape de locul bătăliei. Ca o fină autoironie, dar şi ca un semn de căinţă, aşezarea monahală avea să primească numele „Manasija“, de la regele evreu Manase. Prin aceasta, conducătorul sârb a vrut să arate că, asemenea monarhului iudeu, şi-a obligat supuşii să adopte o poziţie contrară tradiţiei şi trăirii lor religioase, dar şi că s-a întors, prin pocăinţă, la fel ca Manase, către Dumnezeul poporului său.

Se presupune că în anul 1418 mănăstirea era terminată. Cronicile istorice afirmă că aceasta trebuia să fie o mărturie a curentului înnoitor adus de Ştefan Lazarevici în Serbia şi un adevărat mausoleu, în care urma să fie înmormântat luminatul despot. Din păcate, însă, moartea acestuia în timpul unei vânători, în 1427, a fost atât de neaşteptată, încât a dus la omiterea acestei dorinţe. Ştefan Lazarevici a fost înhumat în mănăstirea Koporin, o altă ctitorie de-a sa. Peste ani, la Manasija a fost adus şi încredinţat pământului trupul neînsufleţit al lui Vuk Lazarevici, fratele conducătorului sârb. În acest fel, o persoană deosebit de dragă despotului Ştefan, căreia acesta i-a dedicat un poem, a fost aşezată în mormântul hărăzit, ca ultim semn de căinţă, „regelui Manase“ al Serbiei.

„Renaşterea de la Resava“

După victoria din 1406 împotriva turcilor, Serbia a beneficiat de o lungă perioadă de pace, care i-a oferit lui Ştefan Lazarevici răgazul de a se ocupa atât de reconstrucţia necesară în urma războaielor, cât şi de înflorirea politică, economică şi culturală a patriei sale. Despotul a beneficiat de sprijinul marilor puteri europene, aflându-se pe primul loc în greu accesibila listă a Ordinului Dragonului (Ordinum Draconistrarum), ordin nobiliar cavaleresc în al cărui statut se afla obligaţia principală a membrilor de a apăra, cu orice preţ, creştinismul.

În aceste condiţii, Statul sârb s-a aflat în poziţia de le a oferi adăpost refugiaţilor din zonele cucerite sau ameninţate de turci. Printre ei se aflau zeci de oameni învăţaţi, fugari reprezentând diverse culturi şi tradiţii. Prezenţa lor i-a oferit lui Ştefan Lazarevici ocazia de a-şi pune în practică un proiect deosebit: uniformizarea limbii sârbe. Mănăstirea Manasija, imediat după ce a fost construită, şi-a deschis porţile pentru a primi o seamă de cărturari, monahi şi laici, care au pus bazele mişcării culturale cunoscute, peste veacuri, drept „Şcoala de la Resava“. În acest fel s-a păstrat până în zilele noastre şi cealaltă denumire a aşezării mănăstireşti, Resava, provenită de la numele râului din apropiere.

A doua încercare de standardizare a limbii vorbite şi scrise pe teritoriul sârb, reforma lingvistică din timpul lui Ştefan Lazarevici a fost considerată de unii experţi o intenţie strălucită cu un rezultat dezamăgitor, un pas înapoi cauzat de tendinţele de arhaizare şi de influenţele de origine greacă. S-a afirmat că, în consecinţă, limba sârbă se apropia foarte mult de limba bulgară, lucru deloc întâmplător: conducătorul Şcolii de la Resava era Constantin Filosoful, cronicarul oficial al acelor vremuri, un bulgar refugiat din calea oştilor musulmane.

Orice s-ar spune, însă, mişcarea culturală găzduită de mănăstirea Manasija a avut o uriaşă contribuţie asupra culturii religioase şi laice europene. Au existat nu mai puţin de 20.000 de manuscrise, traduceri sau lucrări personale ale cărturarilor din lăcaşul monastic de lângă Despotovăţ, o adevărată comoară literară şi un model, timp de veacuri, pentru copişti. Pe un document din 1667, truditorul la transcrierea lui, un monah, cerea să nu se modifice nimic din conţinut, „pentru că am copiat dintr-o sursă bună, de la vechii traducători ai Resavei, care sunt fără greşeală“.

Mănăstirea Manasija - distrugere şi renaştere

După moartea neaşteptată a despotului Ştefan Lazarevici, urmaşii săi la tron nu au mai izbutit să menţină pacea în Serbia. Marile puteri ale Europei şi-au retras sprijinul şi, în scurt timp, ţara a fost invadată de turci. Mănăstirea Manasija a fost cucerită de oastea otomană după atacurile din 1439 şi în 1456, jefuită şi incendiată. O parte însemnată din acoperişul bisericii a fost folosită pentru producerea muniţiei de război, în timp ce lăcaşul de cult a fost transformat în grajd. Manuscrisele au fost, în mare măsură, arse, puţine dintre ele fiind salvate şi păstrate fie la Muntele Athos, fie în Rusia, fie la Patriarhia ortodoxă din Belgrad. Pictura a fost distrusă, din cauza smulgerii acoperişului, în proporţie de aproape 50%. Între 1735-1854 s-a încercat o reconstruire a lăcaşului mănăstiresc, fără a se izbuti refacerea întregului complex. În timpul stăpânirii austriece, biserica a fost transformată în depozit de muniţie, ceea ce a dus la o explozie violentă, care a distrus aproape întreg naosul.

Aflată astăzi în plin proces de restaurare, mănăstirea de maici Manasija rămâne nu doar o destinaţie turistică, ci şi un adevărat loc de pelerinaj. În fiecare an, între 19-28 august, se desfăşoară aici serbarea numită „Zilele schimbării spirituale sârbe“, cu un deosebit program cultural-religios şi laic. Se comemorează, astfel, Şcoala de la Resava, şi întemeietorul ei, luminatul despot Ştefan Lazarevici, un mare poet al Serbiei şi unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe locale, prăznuit pe data de 1 august.

▲ „Renaşterea de la Resava“, prădată şi distrusă

Se consideră că şi pictura din biserica mănăstirii Manasija este datorată contribuţiei Şcolii pe care a adăpostit-o. Chipurile sfinţilor şi îmbrăcămintea lor par desprinse din realitate, zugrăvind inclusiv obiceiurile de la curtea lui Ştefan Lazarevici. S-au păstrat până astăzi portretul despotului, icoanele „sfinţilor luptători“, înarmaţi cu săbiile şi lăncile folosite în Serbia acelor vremuri, ale proorocilor Vechiului Testament şi ale Sfinţilor Apostoli, purtând haine contemporane pictorilor, dar şi deosebita lucrare „Sufletele drepţilor ţinute de Mâna Divină“, care prezintă sufletele ca pe nişte copii, având feţe de adulţi, înfăşaţi în scutece albastre şi roz. Date fiind realizările culturale pe care le-a avut într-o perioadă relativ scurtă (oficial, aproximativ 20 de ani), s-a afirmat, pe bună dreptate, că Şcoala de la Manasija ar fi cunoscut, dacă i s-ar fi lăsat răgaz, măreţia Renaşterii italiene. Fără de timp, însă, ameninţaţi de duşmani şi izgoniţi din mănăstirea care le devenise casă, membrii „Renaşterii de la Resava“ nu au mai apucat să vadă cum operele lor sunt fie risipite, fie lăsate pradă distrugerii.