Mănăstirea Celic-Dere

Aşezată în nordul Dobrogei, în apropiere de Mănăstirile Saon şi Cocoş, Mănăstirea Celic-Dere este astăzi cel mai mare aşezământ monahal din Dobrogea, numărând 60 de monahii. Numele Mănăstirii Celic-Dere se leagă de pârâul Celic din vecinătate. Descoperindu-se acolo arme din vremuri îndepărtate, acestea au făcut ca denumirea să devină Celic-Dere sau „pârâul de oţel“. Mănăstirea îşi serbează în fiecare an hramul la 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, când vin mii de credincioşi din toată Dobrogea.

Mănăstirea Celic-Dere te impresionează de la prima vedere. O biserică monumentală, aşezată pe locul cel mai înalt din incinta mănăstirii, corpuri de chilii, vechile case ale maicilor (până în 2002 mănăstirea avea viaţă idioritmică), un bogat muzeu, o moară veche de vânt şi multe măicuţe care, în pace, îşi duc viaţa în muncă şi rugăciune.

„Aicea a fost Biserica Sfinţilor Voievozi, a treia din mănăstire…“

Potrivit scrierii a doi arhimandriţi, Roman Sorescu şi Ieronim Motoc, mănăstirea a fost întemeiată în jurul anului 1840 pe locul unei vechi aşezări de pustnici români şi basarabeni, în mijlocul cărora se găseau şi doi călugări ruşi: arhimandritul Atanasie Lisavenco şi schimonahul Paisie. În urma unui incendiu care a mistuit bisericuţa aflată pe coama dealului, unde astăzi se află cimitirul mănăstirii, călugării iau hotărârea de a se muta mai jos, construind în anul 1846 o biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului, un paraclis cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, care servea şi ca trapeză, o clopotniţă cu şase clopote şi un corp de chilii. Paraclisul, arhondaricul din prelungirea acestuia şi chiliile s-au prăbuşit în anul 1916 din pricina revărsării pârâului Celic. O troiţă ridicată mai târziu aminteşte: „Aicea a fost Biserica Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil, a treia din Mănăstirea Celic-Dere, ctitorie a arhimandritului Atanasie şi dărâmată de inundaţiile din 1916. Spre aducere aminte s-a făcut această însemnare de arhim. Porfirie Ştefănescu în 1976 - august 1977“. Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ s-a dărâmat în urma inundaţiilor din anul 1947.

Cu binecuvântarea mitropolitului grec din Tulcea, Dionisie, se înfiinţează în jurul aniilor 1844-1846 şi o mănăstire de maici, în apropierea pârâului Celic. După cum consemnează stareţul Sorescu, la hramul din 15 august 1846 au fost aduse din Basarabia 60 de familii de ruşi, bărbaţi, femei şi copii, care au motivat, la trecerea graniţei, că „vin la hramul Monastirii Cilic, Adormirea Maicii Domnului“. Aceştia însă au rămas pe mai departe în mănăstire, ceea ce i-a făcut pe călugării români de a se muta în alte părţi, la Mănăstirea Cocoş şi Mănăstirea Taiţa. Au rămas în mănăstire numai doi preoţi români şi un diacon, între care şi arhimandritul Dositei Crihană, preot apoi la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Sulina.

Mănăstirea şi cele 200 de călugăriţe

În anul 1947 la Mănăstirea Celic trăiau 200 de călugăriţe pe care le-a oprit la „mănăstirea mamă“, Celic-Dere, Celicul Mare sau Celicul de Sus, condus de Atanasie şi o egumenă numită de el. Pentru bărbaţi a zidit, la 2 km, un şir de chilii şi o biserică modestă cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“. Schitul nou-înfiinţat, „Celicul mic“ sau „Celicul de Jos“ a continuat să fie populat de călugări până în anul 1881, când episcopul Iosif Gheorghian strămută pe aceştia lângă Balta Saon, unde se înfiinţează Schitul Saon, la Celicul mic fiind aduse 50 de maici de la mănăstire.

Pe harta editată de ruşi, ediţia 1835 şi 1853, apar marcate două lăcaşuri de cult, unul „Mănăstirea din valea Frecăţei“, situat în dreapta văii, pe locul actualei mănăstiri, cunoscută sub denumirea de „Celicul Mare“ sau „de Sus“, iar în stânga se află însemnat celălalt lăcaş, fără nume, pe locul fostei mănăstiri „Celicul Mic“ sau „de Jos“. Se apreciază că mănăstirea este mai veche decât a fost datată până în prezent, aşezarea mănăstirească existând încă dinainte de războiul din 1828-1829.

O lungă perioadă de timp, mai ales din cauza evenimentelor istorice, mănăstirea a trecut prin grele încercări. Potrivit protoiereului G. V. Niculescu, în anul 1906 în mănăstire vieţuiau 95 de monahii în majoritate de origine rusă, slujbele făcându-se mai mult în limba slavonă. Mănăstirea deţinea 150 ha de pământ din care 15 ha de vie şi primea de la stat 5.000 lei anual şi 1.000 kg de sare. Ca duhovnici ai mănăstirii în acea vreme sunt consemnaţi preoţii Fotie Simionof şi Petru Ivancenco.

Pictura, realizată cu mult rafinament

În anul 1901 episcopul Partenie Clinceni a pus temelia monumentalei biserici de piatră, de pe platoul din partea de sud, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Zidirea bisericii a durat până în anul 1916. Aceasta a fost proiectată de arhitectul Toma Dobrescu din Bucureşti. Până în anul 1901 se strânsese pentru construcţia bisericii din donaţii adunate din ţară şi din Rusia 40.000 lei, devizul fiind în valoare de peste 300.000 de lei.

În anul 1909, când episcopul Dunării de Jos, Nifon Niculescu, a văzut starea maicilor şi ruina în care se găsea mănăstirea, a luat măsuri pentru îndreptarea acestei situaţii. Actul comemorativ din 7 iunie 1910, de praznicul Sfintei Treimi, când au fost sfinţite de episcopul Nifon temeliile vechi, consemnează stagnarea lucrărilor timp de 9 ani şi apoi reluarea lor. Cu binecuvântarea şi îndemnul episcopului Nifon se organizează pantahuze şi concerte religioase la Catedrala din Galaţi, din fondurile strânse achiziţionându-se piatra, cărămida, varul, nisipul şi lemnăria. Ministerul Cultelor condus pe vremea aceea de Spiru Haret a contribuit cu suma de 145.000 de lei.

Biserica mănăstirii, o construcţie impunătoare cu galerii, coloane interioare şi etajată, are formă de cruce cu trei turle şi a fost construită de echipa meşterului constructor Gheorghe Cosma din Tulcea. Catapeteasma, bogat sculptată, este din lemn de păr aurit şi a fost executată de sculptorul Ion Dima din Bucureşti. Pictura bisericii în stil neobizantin, cu elemente româneşti, a fost realizată de cunoscutul pictor şi portretist Gheorghe Eftimiu, ucenic al maestrului Costin Petrescu (cel care pe lângă multele biserici a pictat şi Ateneul Român) între anii 1926-1929. Biserica adăposteşte un epitaf brodat în fir de aur şi de argint de maica Antonina la anul 1865 şi adus în 1890 de la Petrograd (azi Sankt Petersburg). Policandrul mare din naos şi sfeşnicele au fost lucrate în anul 1928 la Fabrica de laminat din Braşov. Un odor de mare preţ al mănăstirii este icoana Maicii Domnului - Eleusa, adusă de la Sfântul Munte Athos, înainte de 1877, de stareţul Atanasie. Icoana este pictată pe lemn de salcâm de un pictor anonim.

Prin arhitectură, prin pictura realizată în culori pastelate cu mult rafinament, prin mobilier şi odoare, totul este plin de măreţie şi poartă pecetea geniului românesc.

Anul acesta, prin binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, şi prin strădania preacuvioasei maici stareţe Casiana Mareş biserica şi-a recăpătat splendoarea de odinioară, prin înlocuirea acoperişului cu tablă de cupru şi prin reparaţia exterioară.

Biserica de la subsol a fost concepută iniţial cu destinaţia de gropniţă, dar a fost transformată în biserică de iarnă cu hramul „Izvorul Tămăduirii“, unde s-a slujit în perioada 1932-1954. Aici se păstrează placa de marmură provenind de la mormântul întemeietorului mănăstirii, trecut în lumea drepţilor la 15 noiembrie 1880. Biserica a fost sfinţită la 22 octombrie 1932 de către episcopul Cosma Petrovici, episcopul Dunării de Jos.

Organizarea mănăstirii

Cu aprobarea Ministerului Cultelor şi a Instrucţiunii Publice, se înfiinţează la 1 septembrie 1909 o şcoală de adulte cu limba de predare română, unde maicile şi surorile au deprins scrisul şi cititul. Cărţile de citire erau Ceaslovul, Psaltirea şi Octoihul.

Tot cu ajutorul Preasfinţitului Părinte Nifon, maicile au fost trecute în bugetul statului. S-a introdus cântarea bisericească în limba română şi s-a înfiinţat şi un cor. La 11 octombrie 1909 a fost înfiinţată o şcoală de pictură bisericească, ţesătorie naţională şi broderie artistică religioasă, care a funcţionat după un regulament alcătuit de Preasfinţia Sa. Şcoala purta numele „Sfânta Ana“, mama Maicii Domnului, iar în prezent, în clădirea ei se află muzeul mănăstirii.

În primăvara anului 1911 se pune piatra de temelie a stăreţie, o construcţie în stil brâncovenesc cu un frumos pridvor în faţă, proiectată tot de arhitect Toma Dobrescu, de către episcopul Nifon şi inaugurată la 15 august 1912 de acelaşi arhiereu. Stăreţia şi actualul apartament episcopal a suferit ample lucrări de renovare între anii 1996-2002. În timpul lucrărilor, sub tencuiala pereţilor de la intrarea în sufragerie, s-au descoperit două texte compuse în 1912, dedicate episcopului Nifon, care au fost scoase la lumină şi restaurate. Iată o strofă de pe peretele din stânga: „Ce-a putut să dăinuiască pân-a fost ca să ne vie,/ un ierarh cu dor de muncă în această eparhie./ PS Nifon Nicolescu, ce ne e ca ş-un părinte,/ care-a înălţat mărirea acestei mănăstiri sfinte“.

Pentru importanta contribuţie pe care a avut-o, episcopul Nifon poate fi considerat reorganizatorul Mănăstirii Celic-Dere.

În anul 1953 a fost adusă şi instalată moara de vânt care din anul 1977 a fost declarată monument istoric.

Icoana care se trezeşte

În anul 1954, în clădirea atelierului de ţesătorie se înfiinţează paraclisul cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“, care deţine icoane vechi şi mai ales icoana făcătoare de minuni a Mântuitorului „care se curăţă. Icoana, care este pictată în punct persan şi cu aureolă de aur bătută cu pietre nestemate, a fost adusă în Dobrogea în jurul anului 1816 de un ostaş din armata austro-ungară, în contextul conflictelor ruso-turce. Găsind aici un grup de călugări, a dat icoana unui părinte, zicându-i: „Părinte, ţineţi această icoană! Dacă Sfinţia voastră nu veţi trăi până la sfârşit, cei ce vor urma să o păstreze. Să aveţi mare evlavie că prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană o vedeţi că este neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se vor curăţa şi ochii Mântuitorului, care-i vedeţi că sunt închişi, se vor deschide“. Acum, după aproape două sute de ani, suntem martorii adeveririi acestor cuvinte. Icoana s-a curăţat mai mult de jumătate şi ochii Mântuitorului încep să se deschidă.

Oamenii locului au ţesut o legendă, văzând o legătură între catastrofele istorice şi naturale care s-au petrecut în acest interval de timp şi ritmul în care se curăţă icoana. Atenţionarea ostaşului: „Prin ea se va săvârşi o mare minune“ a generat până acum doar teama de cataclisme sau chiar de venirea sfârşitului lumii. Nu se ştie să mai existe vreo profeţie referitoare la vreo icoana care să înspăimânte atât de mult încât să stârnească teama de a o vedea în totalitate luminată, cu ochii larg deschişi. Însă, privită dinspre partea care s-a luminat, Mântuitorul zâmbeşte!

Anul acesta, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, icoana a fost dusă spre închinare şi credincioşilor din Ţara Făgăraşului. Paraclisul mai adăposteşte şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, Nerusaiskaia. Aceasta a aparţinut unei familii de binecredincioşi din comuna Nerusai, judeţul Ismail, Basarabia. Icoana a rămas nearsă în urma unui incendiu devastator ce a transformat casa în scrum.

În vremea comunismului, timp de 40 de zile, la Mănăstirea Celic a stat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Adam (Judeţul Galaţi). Şi a reintrat în patrimoniul mănăstirii din 1990, după redeschiderea ei ca mănăstire de călugări.

„Izvor de linişte şi pace“

Astăzi, în incinta mănăstirii, funcţionează un atelier de covoare, unul de ţesătorie, de croitorie şi de pictură.

În anul 1967, în clădirea unde a funcţionat şcoala de pictură, s-a organizat colecţia muzeistică de artă veche bisericească a mănăstirii, unde sunt expuse potire, chivote, cădelniţe etc. Între valorile istorico-monumentale se remarcă: Cazania lui Varlaam (1643), Biblia de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino (1688), Evhologhion (1765), copiile unor firmane (documente) turceşti din sec. XIX-lea.

Din anul 1976 Mănăstirea Celic-Dere a fost trecută în rândul monumentelor istorice din ţara noastră.

În anul 1998 au început lucrările de construcţie a noului corp de chilii, arhondaric şi trapeză, care a fost sfinţit de către Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, împreună cu Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, la hramul mănăstirii din data de 15 august 2008.

Din anul 2002 Mănăstirea Celic-Dere are viaţă de obşte, fiind condusă, tot din acelaşi an, de către maica stareţă Casiana Mareş, care vorbind despre Celic-Dere spune că „locul acesta reprezintă o pagină de istorie şi spiritualitate ortodoxă românească, fiind în acelaşi timp o autentică vatră de trăire în Hristos, creând prin prezenţa sa un loc binecuvântat pentru toţi cei care vin aici cu credinţă, cu nădejde şi dragoste spre a-şi ostoi setea veşnic nepotolită după Dumnezeu.“

Preasfinţitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, adaugă: „Aşezată la poalele codrilor într-un peisaj mirific, Mănăstirea Celic-Dere, o adevărată bijuterie arhitectonică, este un izvor de linişte şi pace, unde rugăciune se împleteşte cu munca, meditaţia cu trăirea adâncă a Adevărului Evangheliei şi slujirea lui Dumnezeu cu slujirea aproapelui. Toţi cei care trec pragul acestui sfânt aşezământ sunt cuprinşi de un sentiment de înălţare sufletească, de pace lăuntrică, de binecuvântare şi de apropiere de cele cereşti“.