Mănăstirea Dealu și permanența aici a lui Mihai Viteazul

Acum mai bine de patru secole, la 9 august 1601, domnitorul Mihai Viteazul era asasinat cu brutalitate pe Câmpia Turzii. Marele domnitor, care vremelnic stăpânise Ardealul, Moldova și Țara Românească, unindu-le pentru prima dată, părăsea scena istoriei și intra în legendă. Figura sa eroică avea să rămână în amintirea urmașilor săi, în cântece, povești și legende transmise de la o generație la alta. În veacul al 19-lea, personalitatea lui Mihai Viteazul a strălucit ca odinioară grație unei minunate scrieri, capodopera „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, scrisă de Nicolae Bălcescu în ultimii ani ai vieții sale. Avea să vadă lumina tiparului postum și să fie o carte de căpătâi, un imbold pentru generația care a înfăptuit la 1918 Marea Unire.

În anul 1600, Mihai Viteazul se intitula cu mândrie „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, însă această titulatură a purtat-o pentru scurt timp. Apariția unui nou stat în aceste granițe era la acel moment un fapt imposibil. Privind prin prisma trăitorilor din acele timpuri, în Ardeal, în Moldova existau largi categorii sociale și etnice care aveau alte perspective și interese, deranjase inclusiv măsura lui Mihai Viteazul de a pune religia ortodoxă pe picior de egalitate cu religiile „recepte” prin crearea Mitropoliei de la Alba Iulia, iar mentalitatea provincială, localismul, opoziția boierimii reprezentau alți factori centrifugi. În plus, obstacole erau reprezentate și de opoziția marilor imperii - habsburg și otoman, a statului polonez -, toți acești actori statali dorind să controleze, să stăpânească sau să exercite influența asupra acestui teritoriu. Unirea era imposibilă, poate și de aceea istoricul francez Fernand Braudel a scris despre domnul primei uniri a românilor că a fost o „mare figură, greu de înțeles și mai greu de judecat”.

Dintre factorii enumerați anterior putem observa și dinamica evenimentelor și vedem cum Mihai Viteazul pierde rând pe rând controlul Moldovei, Ardealului și domnia Țării Românești și îl aflăm la începutul anului 1601 la Praga, bătând la ușa lui Rudolf al II-lea pentru a-l sprijini. Pentru că nobilimea maghiară și familia Bathory stăpâneau din nou Ardealul, împăratul i-a însărcinat pe domnitorul român și pe generalul Basta să-l alunge pe principele Sigismund Bathory. În acest context, la 9 august 1601, aflat pe Câmpia Turzii, Mihai Viteazul este asasinat mișelește, iar trupul său este batjocorit de asasini, fiind expus zile întregi în condiții umilitoare. Istoria a mai consemnat că unul dintre boierii munteni, paharnicul Turturea, a fost cel care a adus din Ardeal capul marelui voievod, după cum spune cronicarul: „Turturea paharnic a furat capul lui şi l-a adus aici în ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”. În Țara Românească, paharnicul Turturea a încredințat capul lui Mihai Viteazul lui Stroe Buzescu, un alt apropiat al fostului domn, să-l îngroape creștinește cum se cuvenea. Acesta a ales Mănăstirea ­Dealu, iar undeva în luna septembrie a avut loc și ceremonialul slujbei de înmormântare. Trupul eroului nu a mai putut fi adus, el odihnindu-se în pământul Ardealului. 

Loc de pelerinaj și ceremonii naționale 

În 1844, domnitorul Gheorghe Bibescu a ajuns la Mănăstirea Dealu și a decis ca aceasta să fie restaurată, ocazie cu care osemintele ctitorului, Radu cel Mare, şi capul lui Mihai Viteazul au fost reașezate în racle de sticlă special amenajate pentru a putea fi văzute și cinstite de către cei care veneau să se reculeagă în sfântul lăcaș. Trebuie spus că, la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea, Mănăstirea Dealu, care găzduia prețioasa relicvă a capului lui Mihai Viteazul, devenise loc de pelerinaj în care tinerele generații erau educate în spiritul acelei mari epopei a unirii de la 1600. Era, de altfel, timpul ca acea generație să înfăptuiască pentru totdeauna visul marelui erou.

Primul Război Mondial și retragerea intempestivă a familiei regale, a guvernului, admi­nistrației și armatei în Moldova, în 1916, au condus la decizia fără precedent ca alături de tezaur, de obiectele de patrimoniu, și craniul lui Mihai Viteazul să fie dus în refugiul de la Iași pentru a le aminti tuturor de idealul unirii și pentru a le arăta că se poate. Astfel, preotul profesor Alexandru Dolinescu, membru al corpului didactic de la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, sprijinit de Nicolae Iorga, a luat racla cu aceste oseminte și a dus-o în capitala Moldovei, la 16 octombrie, iar Mitropolitul Pimen a dispus ca aceasta să fie depusă în catedrală, iar mai apoi a fost mutată în Rusia, lângă Sevastopol, de unde, din fericire, a revenit repede. În 1918, aici, la Iași, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavriil, la catedrala Mitropoliei are loc o impresionantă ceremonie în jurul relicvei lui Mihai Viteazul, simbolul unirii neamului. La eveniment au participat suveranii, iar slujba a fost oficiată de Mitropolitul Pimen. Odată înfăptuită Marea Unire, autoritățile statului și clericii Bisericii Ortodoxe Române au decis că era vremea ca prețioasa relicvă să revină acasă. 

O fastuoasă ceremonie a avut loc în anul 1920, când, în ziua de 22 august, a sosit de la București la Iași delegația formată din Mitropolitul primat Miron Cristea, Nicolae Iorga, Ioan Petrovici, iar sarcina acesteia era să preia relicva scumpă a țării. În aceeași seară, Nicolae Iorga a ținut, la Teatrul Național din Iași, o memorabilă conferință despre viața și opera lui Mihai Viteazul, iar apoi a urmat o recepție la Palatul Mitropoliei. A doua zi, la catedrală, capul voievodului a fost expus pe un catafalc străjuit de patru ofițeri, iar cei doi mitropoliți, Miron Cristea și Pimen Georgescu, au oficiat o slujbă de pomenire. După acest ceremonial, racla lui Mihai Viteazul a fost pusă pe un afet de tun și purtată cu onoruri militare până la trenul special pregătit. Un alai numeros a plecat cu trenul de la Iași, iar traseul a cuprins staționări în locuri cu rezonanță istorică: Ruginoasa-Mircești-Roman-Bacău-Mărășești-Focșani-Ploiești-Târgoviște. 

În 26 august, trenul ajungea la Târgoviște, iar o imensă mulțime, avându-l în frunte pe regele Ferdinand, a însoțit osemintele voievodului care au fost reașezate în locul de unde, în vremuri grele, cu patru ani în urmă, fuseseră mutate. Simbol al unirii, care însuflețise generații întregi în lupta pentru unire, domnitorul Mihai Viteazul se odihnește și astăzi în pace la Mănăstirea Dealu, unde românii de pretutindeni vin mereu să-i aducă omagiul lor.

Încheiem aici această evocare, lăsându-l pe Nicolae Iorga să istorisească despre ce a însemnat în acei ani de încercări marele voievod pentru națiunea română: „Biruinţa lui lumina dintr-un trecut tot mai depărtat şi noi o vedeam într-un tot mai apropiat viitor. De la cântecele învăţate la şcoală până la cel dintâi fior spre fapta eroică a tinereţei, până la cugetările temeinice ale bărbatului, ale cetăţeanului cu privire la viitorul neamului şi până la părerile de rău ale moşneagului că el va trece de pe pământ fără ca lucrul cel mare să se fi întâmplat, el a fost tovarăşul nostru, generaţie după generaţie. Uneori ni-a zâmbit de speranţă, alteori a încruntat asupra noastră sprâncenele lui grozave, totdeauna ni-a arătat cu dreapta lui, pe care am făcut-o de bronz, drumul către sfintele noastre locuri, către moaştele sfinte ale lui”.