Mănăstirea Maglavit, o ctitorie de suflet

Este firesc să amintim în această scurtă evocare latura monahală a celui care a fost peste două decenii arhipăstorul Olteniei, mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu, „un arhiereu savant“, cum pe bună dreptate l-a numit acad. Ştefan Ştefănescu. Mănăstirea era casa lui prin excelenţă. Iubea cinul monahal al cărui podvig l-a îmbrăcat în anul 1951 martie 10, la umbra Mănăstirii Neamţului, în Schitul Nechit, aşa încât viaţa monahală i-a curs prin vinele lăuntrice ale fiinţei în modul cel mai firesc cu putinţă.

 

Mitropolitul Nestor Vornicescu a avut întotdeauna părintească înţelegere faţă de fiecare din monahii şi monahiile din mănăstirile oltene, al căror stareţ era de drept, şi dacă trebuia să dojenească un stareţ sau o stareţă dintr-un schit sau mănăstire mai vitregită de personal, mai întâi punea în cumpănă faptul că respectivul monah „ţinea candela aprinsă“ în acel loc pustiu, cum îi plăcea să spună. Maglavitul a ocupat un loc aparte în sufletul său „mare cât o ţară“, pentru că locul acesta unde este astăzi mănăstirea îi aducea întotdeauna aminte de pioasa sa mama Vera, pe care a însoţit-o în anul 1935 în pelerinaj, având atunci vârsta de 8 ani.

Mama sa, bolnavă fiind, în anul următor, la 2 iulie, a trecut la Domnul, şi-a dorit să ajungă la Maglavit să se închine la „Locul Sfânt“, să-l vadă pe Petrache Lupu şi să-şi găsească aici vindecare de boala care o măcina. Mulţimea de oameni care se îndreptau în acea vară a lui 1935 către Maglavit, să nu uităm că la 14 septembrie, când episcopul Vartolomeu Stănescu punea piatra de temelie a bisericii catedrale aici la Maglavit au fost aproape două sute de mii de oameni, minunile ce se petreceau aici au lăsat asupra copilului de 8 ani o puternică impresie, care nu l-a părăsit până la sfârşitul vieţii.

A vrut Dumnezeu ca în 1970 să fie chemat în Oltenia de către marele mitropolit Firmilian, care şi l-a dorit colaborator apropiat. În aceşti ani şi mai ales după 1978, când devine arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, paşii l-au adus de nenumărate ori la Maglavit, sigur de cele mai multe ori profitând de vizitele canonice sau de slujbele arhiereşti din zonă, ştiut fiind faptul că autorităţile ateiste supravegheau strict zona şi pe ciobanul vizionar Petrache Lupu. Am cunoscut mulţi credincioşi care veneau la mănăstire şi care îmi povesteau cum de multe ori s-au întâlnit în pădure sau chiar la locul unde aşteptau zidurile părăsite cu vlădica Nestor, iar una dintre credincioase mi-a mărturisit cum l-a întâlnit acolo şi, auzind-o că este îngrijorată că nu mai are ulei să ţină candela aprinsă la stâlpul din subsol, acolo unde fusese buturuga, spunea: „A scos din buzunarul de la vestă trei hârtii de câte o sută de lei, aşa de noi, de parcă atunci erau tipărite, şi mi le-a dat. Am cumpărat cu banii aceştia ulei, care mi-a ajuns până a căzut comunismul“. Candela aceasta care a ars neîntrerupt zeci de ani în subsolul bisericii prigonite arde şi astăzi, cea veche fiind înlocuită cu una nouă, dăruită mie de monahia Aglaida la puţin timp de la trecerea la Domnul a părintelui mitropolit, ca să fie lumină pentru sufletul său. Vremurile de libertate de după 1989 au făcut posibilă reactivarea sau reînfiiţarea multor mănăstiri pustiite, mai ales după sinistrul decret 410.

Maglavitul a fost între primele mănăstiri dorite de mitropolitul Nestor de a se relua şi aici viaţa monahală, şi bineînţeles continuarea lucrărilor de construire a bisericii mănăstirii, pe care pe drept cuvânt el a denumit-o „Catedrala Olteniei“. Planurile originale nu se găseau, aşa încât sarcina de a întocmi un nou proiect a revenit firmei „PROCON“ din Craiova, care, pornind de la amprenta existentă, a realizat primul proiect, cu care apoi s-a şi început construcţia bisericii. În anul 1992, tenacitatea, stăruinţa părintelui mitropolit de a răscoli prin arhive au fost răsplătite prin faptul că în arhiva Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim din Bucureşti s-au descoperit planurile originale din anul 1938 aprobate de patriarhul Miron Cristea, pe vremea aceea şi proaspăt prim-ministru al României Mari. Aşa s-a constatat ca proiectul Bisericii Maglavit era alcătuit de marele arhitect Dumitru Ionescu-Berechet, cel care proiectase şi Catedrala ortodoxă din Hunedoara, celebra Biserică Parcul Domeniilor din Bucureşti, cunoscută mai bine ca Biserica Caşin, Biserica „Sfânta Vineri“ - Nouă din Bucureşti, Aşezămintele sfinte româneşti de la Ierusalim. Bucuria vlădicăi Nestor a fost foarte mare. Copii după aceste planuri puse în ramă s-au aflat până la moartea sa în biroul său din palatul mitropolitan.

 

„Cu timp şi fără timp“ îşi găsea întotdeauna câteva momente libere să cerceteze această ctitorie de suflet a sa, căuta pretutindeni oameni de bine care să ajute material mănăstirea, ajutându-i astfel să ajungă ctitori la rândul lor. Credea sincer în locul acela şi era vizibil deranjat când alţii încercau să minimalizeze, să conteste sau să discrediteze „fenomenul de la Maglavit“ sau persoana lui Petrache Lupu şi cu puţin timp înainte de plecarea sa la Domnul începuse să adune material documentar pentru o lucrare dedicată Maglavitului. A lăsat-o doar în fază de proiect pentru că trebuia să finalizeze mai întâi studiul pentru Mihai Viteazul în perspectiva canonizării sale.

Plecarea fulgerătoare dintre noi nu a mai făcut posibil acest lucru. Îmi amintesc că dorea să ridicăm turnul-clopotniţă după planul original la 32 m, deoarece după proiectul de după 1990 acesta rămânea doar la 17 m înălţime, luând mult din frumuseţea iniţială a proiectului. M-am consultat cu arhitectul şi cu constructorul, care m-au asigurat că este posibil, fundaţia permitea înălţarea cu încă 25 m faţă de cele hotărâte în 1990, astfel încât astăzi clopotniţa are o înălţime de 42 m până în vârful crucii, fiind cea mai înaltă clopotniţă din Oltenia. A fost ultima dată când l-am văzut şi i-am dat această veste, care a făcut să strălucească ochii săi albaştri atât de limpezi şi adânci, că te puteai scufunda în ei, şi mi-a zis cu glasul său inconfundabil: „Fii voios!“ Ultima sa dorinţă, aceea de a putea readuce osemintele lui Petrache Lupu în curtea mănăstirii, i-a fost îndeplinită de Înaltpreasfinţitul nostru Părinte Irineu, tot într-o lună mai, anul 2009, la nouă ani de la plecarea la Domnul a celui despre care Artur Silvestri spunea: „crăişorul, care putea să fie, deopotrivă, Tudor Vladimirescu, Sofronie Miclescu ori Mihai Viteazul: „Prince-paysan“ el însuşi în felul superior ce ne-a rămas descris de Nicolae Iorga sub forma episcopului voievod, Nestor Vornicescu era cu adevărat acest voievod criptic, un alt Ban al Craiovei din vremuri tulburi, fără Stăpân“. (Protos. Vladimir Dărângă, Mare Eclesiarh al Catedralei mitropolitane din Craiova şi fost stareţ al Mănăstirii Maglavit)