Mănăstirea Pătroaia și moştenirea Sfântului Ierarh Neofit Cretanul

Mănăstirea Pătroaia cu hramurile „Izvorul Tămăduirii”, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” se găsește de-a lungul unui drum singuratic, înspre marginea satului de câmpie Pătroaia Deal din comuna Crângurile, situată în partea de Vest a județului Dâmbovița. Are așezare izolată, ca de sihăstrie, în câmp deschis, departe de case, în zona agricolă dintre două sate, pe malul drept și cursul de mijloc al râului Argeș.

Mănăstirea se ză­rește de pe Auto­strada A1 - Bucu­rești-Pitești - în dreptul kilometrului 80, iar în raport cu centrele urbane ale județului se află la o distanță de 14 km Est față de Găiești - vechi târg medieval și reședință a fostului județ Vlașca (Giurgiu) - și la 43 km Nord-Est de Târgoviște. Cu privire la vremurile vechi, satul care găzduiește mănăstirea în pământurile sale se edifică istoric pe o așezare de moşneni cu atestare documentară relativ târzie, în jurul anului 1633. Pe o cunoscută hartă austriacă de la anul 1790, satul Pătroaia apare ca o așezare mică, adunată, având în centru biserica. Drumurile și câmpia din jur sunt presărate de cruci de drum și de hotar ce aveau rolul atât de a orienta călătorii, cât și de a-i binecuvânta și ocroti la drum.

Istoria noii chinovii monahale începe în miezul verii, la 2 iulie 2008, când Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh patriarhal, a binecuvântat inițiativa viitorilor ctitori și a comunității locale, prin sfințirea locului și așezarea pietrei de temelie a bisericii.

Cel de-al doilea eveniment de referință din viața mănăstirii a fost rânduit în preajma hramului de toamnă, duminică, 17 octombrie 2021, când, la fel, chiriarhul, după o implicare părintească vreme de aproape un deceniu și jumătate în dezvoltarea edilitară și duhovnicească de ansamblu, a târnosit sfântul lăcaș al mănăstirii cu cele trei hramuri menționate mai sus.

Dâmbovița, Neofit Cretanul și Tudor Vladimirescu. Locuri, oameni, jertfe

Începuturile au fost puse în legătură istorică și duhovnicească cu reluarea vechii tradiții monahale din zona unde au existat ­Mănăstirea Schimbarea la Față - Butoiu (1392-1860/1863; închinată mănăstirii grecești „Sfântul Ștefan” - Meteora) și Schitul „Adormirea Maicii Domnului” - Pătroaia Vale (1745-1863; metoc al Mitropoliei Ungrovlahiei), vetre monahale cu rădăcini, poate, încă vii. Cel din urmă a fost întemeiat de Sfântul Ierarh Martir Neofit Cretanul, Mitropolitul Țării Româ­nești, din anul 2023, cu zi de pomenire în calendarul Bisericii Ortodoxe Române la 16 iunie, iar cea dintâi, între altele, este în legătură cu sfârșirea în dragostea de neam a curajosului bărbat Tudor Vladimirescu, ale cărui oseminte tăinuite undeva în apele fântânilor ori în măruntaiele pământului din zonă stau ca o temelie-simbol a demnității națio­nale dintotdeauna apărată și de oamenii Bisericii, așa cum au fost Episcopul Argeșului, Ilarion ­Gheorghiadis (1777-1845), cu mormântul la Mănăstirea Antim din București, ori ieromo­na­hul-cronicar Ilie de la amintita Mă­năstire Butoiu, care alături de popor au pomenit, au plâns și căutat îndelung pe căpetenia pandurilor de la 1821, după trădarea prin care sfârșise apărând drepturile românilor.

Ctitorii recenți ai Pătroaiei, la fel de mari precum cei vechi

În toamna anului 2012 a fost numită la conducerea obștii monahale întâia stareță, preacuvioasa maică stavroforă dr. Inocenția (Costache), originară din Reșița, formată în viețuirea călugărească începând cu anul 1976 la Mănăstirea „Sf. Maria” - Techirghiol, sub îndrumarea ­cunoscutului părinte Arsenie ­Papacioc (1914-2011).

Ctitorii principali ai Mănăstirii Pătroaia sunt artiștii Vasile Gorduz (1931-2008), profesor universitar la Academia Națională de Artă din București, și soția sa, artist plastic Silvia-Elena Radu - originară din Pătroaia Deal, alături de Dumitru Giurescu, primar al localității Crângurile între anii 2004 și 2012 și descendent al distinsei familii de cunoscuți istorici și academicieni români.

Prin generozitatea personali­tăților amintite, strădaniile Centrului eparhial, ale obștii monahale, ale locuitorilor din împrejurimi și ale altor binefăcători, s-a reușit obținerea și împrejmuirea terenului în suprafață de 2,5 ha, zidirea bisericii, a corpului de chilii supraetajate și a clopotniței-turn cu porți de acces. Arhitectura bisericii de dimensiuni medii, orientată tradițional, cu Sfântul Altar spre Răsărit, este în formă de cruce, având o singură turlă centrală - a Pantocratorului - pe naos. ­Pridvorul este deschis, susținut de patru coloane circulare, cu cinci arcade în partea superioară; întregul paviment al lăcașului și treptele de la intrare sunt din granit. Pictura interioară, în frescă pe fond albastru, a fost realizată de echipa condusă de Marian Ilie, pictor bisericesc din Adânca, jud. Dâmbovița. Înălțarea edificiului a urmat planul semnat și donat de doamnele arhitect Milița-Maria Sion, Rodica Găleșanu și de inginer proiectant Rodica Denichevici, sub coordonarea inginerului executant Silviu-Nicolae Radu din Iași. 

Gorduz, un artist cu o credință mare cât talentul lui

Mormântul sculptorului-ctitor Vasile Gorduz, aflat în partea de Sud-Vest a incintei, vegheat de o frumoasă cruce de piatră lucrată dintr-o rocă cu încrustații de scoici, aduse din apele Mării Negre, de asemenea, îmbogățește patrimoniul mănăstirii; locul de odihnă a fost amenajat aici în anul 2015, după deshumarea artistului din cimitirul Mănăstirii Cernica, cu ocazia pomenirii sale de șapte ani.

Frumusețea naturală a locului este sporită semnificativ de efortul continuu de a fi creat un mic parc prin sădirea și întreținerea peisagistică a spațiului curții, unde aleile unduiesc lin printre flori multicolore, sălcii curgătoare, platani bălțați, mesteceni argintii, tuia și alți arbuști ornamentali ce se înalță pe fondul unui gazon îngrijit, punctat de bănci pentru odihnă și de un foișor pentru umbră. Întreaga oază verde în curs de maturizare încadrează armonios lăcașul bisericii și apără de arșița verii și de vânturile reci și uscate slobozite cu putere în largul câmpului, simbolizând întocmai caracterul adăpostitor al bisericii pentru cei care caută liniștire și zidire sufletească de la Dumnezeu, în fața vânturilor și valurilor din lume.

Neofit Cretanul, un ierarh cu viață sfântă

Potrivit a fi amintit este că, până în vara anului 2008, aici nu exista decât întinsul câmp liniar dintre satele Pătroaia Deal - Pătroaia Vale și o tradiție conservată popular, despre viețuirea în această zonă a unui smerit și nevoitor pustnic, cândva, pe la anii 1300. Localnicii, înviorați spiritual inclusiv de imemoriala viață sfântă a acestui om al lui Dumnezeu, a cărei amintire a răzbătut până la ei, s-au asociat cu bucurie propunerii de înființare a unei mănăstiri, primind să o găzduiască pentru totdeauna în hotarele vetrei lor străbune.

Privitor la tradiție, de o valoare deosebită în viața Bisericii, este minunat și cu totul îmbucurător faptul că ivirea noii așezări monahale de la Pătroaia Deal a premers canonizării Mitropolitului Neofit I Cretanul al Țării Româ­nești (1738-1753), personalitate care la mijlocul veacului al XVIII-lea binecuvânta aceste locuri cu prezența sa binefăcătoare. Deși grec de neam, s-a remarcat ca un arhipăstor providențial pentru credincioșii munteni, între faptele sale mari numărându-se fondarea celei dintâi școli sătești publice gratuite din Muntenia (Pătroaia, 1646), pentru copiii țăranilor, precum și inițiativa desființării servituții personale (rumâniei/veciniei/iobăgiei; martie-august 1746), a acelei organizări prin care țăranii erau legați juridic de boierul sau de instituția pe moșia cărora locuiau un anumit timp, riscând să devină adevărați robi. Mitropolitul Neofit, cu adevărat având simță­mântul evanghelic al păstorului cel bun (cf. Ioan 10, 11) și contrar mentalității sociale a epocii, spunea: „De vreme ce răscumpărarea robilor este mai cinstită decât toate celelalte milostenii câte se fac (după socotelile Sfinților Părinți), pentru aceasta și Smerenia Noastră iertăm și slobozim pe toți rumânii [...]”. În cazul său a strălucit puterea exemplului personal răsfrânt, desigur, asupra întregii Biserici. Nu doar a susținut anumite îndreptări, atât cât ținea de autoritatea eclesială, ci chiar a ­dispus și compensat măsurile luate - eliberarea rumânilor din Târ­goviște și București de pe pro­prietățile mitropoliei - prin cumpărarea moșiei Pătroaia, din fonduri proprii, precum și înființarea unui schit-metoc care s-a îngrijit de administrare până la secularizarea din 1863, când aceasta număra aproximativ 2.500 ha.

Păstor de suflete. Spovedea el însuși prin satele unde slujea

A rămas consemnat că în timpul vizitei sale canonice de 18 zile petrecute la Pătroaia în vara anului 1746, însuși mitropolitul a povățuit, spovedit și împărtășit o mulțime de credincioși și a inițiat refacerea unei case de piatră în care să funcționeze școala sătească. Pentru copiii-elevi l-a numit pe învățătorul Gheorghe, asigurându-i acestuia un venit anual și alte condiții necesare. În susți­nerea școlii a obținut de la domnitor dreptul de a reactiva un târg local ținut anual în preajma sărbătorii Sfinților Apostoli, „hotărându-se ca vama luată la toate produsele aduse pentru desfacere, după obiceiul timpului, să fie încasată de un om al mitropoliei, spre a servi la între­ținerea școlii”. Domnia însăși îndemna negustorii din București să participe la târgul Sfinților Petru și Pavel de la Pătroaia, extinzând durata acestuia de la 10 la 12 zile. După șapte ani de funcționare a școlii de la Schitul Pătroaia, domnitorul Matei Ghica constata că „așeză­mântul acesta iaste bun și de folos la toată obștea”. Însă, după trei decenii avea să fie închis, ca urmare a omiterii din lista așeză­mintelor mitropoliei, întocmită în 1775 de către Alexandru Ipsilanti. Această școală gratuită, înființată de Biserică într-un sat din Dâm­bovița - realizare extrem de valoroasă la acea vreme -, instruise generații de copii din mai multe părți ale Munteniei, în limbile română, greacă și slavonă.

Neofit, un grec atipic

Grija pedagogică a ierarhului pentru luminarea copiilor prin formarea școlară, ușurarea exis­tenței agrare țărănești prin sus­ținerea modificării legilor de atunci, activitatea cărturărească deosebită, viața ascetică și sfâr­șitul martiric provocat prin otrăvire i-au profilat aura de slujitor sfânt al Bisericii și al poporului român, fiind canonizat în anul 2022, la peste două veacuri și jumătate de la trecerea sa mucenicească la Domnul.

Astăzi, prin lucrarea lui Dumnezeu peste veacuri, creștinii din partea vestică a Dâmboviței - până nu demult fără nici o mănăstire - se pot folosi și bucura sufletește că într-o zonă aridă spiritual, pe o veche rădăcină, s-a altoit un nou așezământ monahal, care mai ales prin rugăciunea, nevoința și viața smerită a maicilor întărește înțe­leapta zicere din popor, că „omul sfințește locul”, dar și că locul sfânt îi sfințește, îi luminează pe oameni.

De câteva decenii bune, școli avem sau am avut aproape în toate satele, însă nu și mănăstiri. Localitatea care găzduiește o mănăstire este privilegiată. Binele duhovnicesc născut în obștea monahală prin harul lui Dumnezeu cu siguranță nu este ținut între zidurile acelei chinovii, ci se răsfrânge în întreaga zonă, efectele concretizându-se într-o credință mai vie a oamenilor receptivi din împrejurimi, dar și în venirea pelerinilor credincioși, care și ei ­sporesc sau intensifică valoarea spirituală a locului vizitat, prin evlavia, rugăciunea și generozitatea lor.

Reflectând și lăsând deoparte zbuciumul cotidian și al vremurilor noastre în genere, la Pătroaia trecutul și prezentul putem spune că se găsesc într-o anume armonie, creând un arc peste timp, dar și peste apele hotărâte ale Arge­șului. În urmă cu aproape trei veacuri, ierarhul sfânt Neofit și călugării rânduiți se îngrijeau de schit, de școală și de moșia mitropoliei. Astăzi, Biserica are aici o nouă mănăstire de maici care se oglindește reciproc cu vechea biserică a fostului Schit Pătroaia Vale, ctitorită de stolnicul Pană Pârvu Cantacuzino și de Barbu Greceanu (1715). Un lăcaș pe malul drept al râului, iar celălalt, zvelt, pe cel stâng, zărindu-se foarte pitoresc după ce drumul străpunge un cordon de vegetație ­înaltă și lasă în urmă noul pod peste Argeș. Luând aminte inclusiv la frumusețea și statornicia naturii, la apele unui râu ce răzbește de sute de ani printre pietre, avem neclintită speranța că în prezent, ierarhul locului în comuniune cu obștea monahală, creș­tinii din împrejurimi și cu toți închinătorii continuă lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu și a sfinților Săi în aceste locuri, pe filonul duhovnicesc croit de rugăciunea, smerenia și faptele bune ale vrednicilor înaintași în frunte cu Sf. Ier. Martir Neofit Cretanul, Mitropolitul Țării Românești.