Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Mănăstirea Samurcășești, două veacuri de rugăciune

Mănăstirea Samurcășești, două veacuri de rugăciune

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Raluca Brodner - 31 Iul, 2015

Fiecare întoarcere la Mănăstirea Samurcăşeşti din comuna Ciorogârla, județul Ilfov, este o redescoperire a istoriei şi a oamenilor săi destoinici. Această vatră monastică răspunde căutărilor intelectuale, culturale şi de ordin spiritual ale pelerinilor dornici de cunoaştere, de sensuri profunde, de linişte. În lumina trecutului, se întrevede un viitor promiţător, mai cu seamă datorită prezentului, marcat de strădania maicilor de a menţine cât mai sus nivelul duhovnicesc al locului.

Pentru mulţi credincioşi bucureşteni, Mănăstirea Samurcăşeşti este ca o plasă de siguranţă pentru sufletele lor, atunci când acestea sunt în pericol de a cădea în superficialitatea urbană. Doar 20 km, străbătuţi pe autostrada Bucu­reşti-Piteşti, despart Capitala de Ciorogârla, comuna ilfoveană unde se află această grădină înmiresmată de florile credinţei, ce cresc, continuu, de peste 200 de ani, fără să li se fi retezat vreodată rădăcinile. Aşadar, sunt mai bine de două secole de rugăciune neîntreruptă care au zidit piatră cu piatră chiliile şi sufletele a generaţii întregi de călugăriţe care s-au nevoit în acest sfânt locaş. Aceasta a fost şi dorinţa comună a celor trei ctitori ai mănăstirii: vornicul Constantin Samurcaş, generalul Teodor Ciurea şi vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina.

Deşi începuturile monahale în aceste locuri nu sunt atestate documentar, se presupune că acestea ar putea fi datate chiar mai devreme de 1808, anul construirii mănăstirii, luând în considerare existenţa unui areal în vecinătatea aşezământului de închinare, a cărui denumire - „la pustnicul” - s-a încetăţenit din moşi-strămoşi. Datorită iniţiativei lăudabile a boierului Constantin Samurcaş şi a soţiei sale, Zinca, de a construi o mănăstire în această zonă, încet, încet, s-a dezvoltat în imediata sa apropiere şi localitatea Ciorogârla, care este amintită pentru prima dată la 9 august 1588. De la ctitor şi-a luat apoi numele de Samurcăşeşti, dar fără a i se şterge vechea denumire. Astfel, atât mănăstirea, cât şi localitatea au purtat concomitent cele două nume, mai puţin însă în perioada 1949-1989, când a fost preferată denumirea oficială de Ciorogârla. Din documentele păstrate la Arhivele Naţionale ale Statului din Bucureşti, reiese faptul că zidirea mănăstirii a început la 25 august 1807 şi s-a definitivat la 17 august 1809, iar la 8 septembrie 1809, de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, a fost sfinţită.

Cel dintâi document care aminteşte de existenţa aşezământului monahal este „Hotărârea de la 31 mai 1811”, dată în Divanul Ţării Româneşti, în urma cererii făcute de vornicul Constantin Samurcaş pe lângă Divan, prin care dorea „să se dea voie ca să se facă acolo, la mănăstire, pe un an, trei bâlciuri, de trei zile de hram ce se prăznuiesc la acea sfântă biserică, adică una la Sfânta Troiţă, alta la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi alta la Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu".

Odată cu moartea lui Samurcaş, în anul 1825, ctitoria sa a trecut, vreme de două decenii, prin momente foarte grele. Munca maicilor şi bruma donaţiilor primite de la credincioşi au asigurat un puls constant vieţii duhovniceşti de aici, până când va atinge pragul inferior, în decembrie 1863, odată cu promulgarea Legii secularizării averilor mănăstireşti.

Marea şansă a acestui bastion monahal a fost intervenţia lui Dumnezeu în momentele de criză, prin aceea că a rânduit stareţe capabile la conducerea sa. În timp, după numeroase lucrări de restaurare şi consolidare ale întregului ansamblu mănăstiresc, pictorul Gheorghe Tattarescu a terminat de pictat biserica, la 13 decembrie 1870, cu doar 500 de galbeni. Tot ce s-a înfrumuseţat cu trudă şi osteneală s-a transformat într-o clipită într-un maldăr de cenuşă, la cutremurul din 28 septembrie 1914. Din fericire, în primăvara anului 1941, cu aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice, biserica mănăstirii a fost demolată şi s-a început reconstrucţia ei (după planurile arhitectului Ion Cernescu) într-un mod total diferit de biserica veche, de la care a păstrat doar cele trei sfinte altare. De asemenea, din vechea biserică a rămas catapeteasma lucrată în stil brâncovenesc, iar din pictura lui Tattarescu mai pot fi admirate doar două icoane, care se pot vedea în colecţia de obiecte religioase a muzeului mănăstirii.

Trecerea pe aici a Sfintei Cuvioase Parascheva

Un eveniment cu totul deosebit legat de această mănăstire a avut loc în vara anului 1944, când Mitropolia Moldovei şi Sucevei a fost nevoită să se retragă cu arhiva şi cu odoarele sale la Bucureşti, pentru câteva luni (10 aprilie - 27 octombrie 1944). Astfel, racla cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva a fost adusă şi adăpostită în biserica de la Samurcăşeşti. Ca un gest premonitoriu, cu mult timp înainte de venirea raclei cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, imediat după ridicarea noii biserici, generalul Teodor Ciurea a dorit ca Altarul care până atunci purta hramul „Naşterea Maicii Domnului” să fie închinat Sfintei Cuvioase de la Iaşi. Biserica cea nouă a fost sfinţită la 30 mai 1943, printr-o slujbă oficiată de către Patriarhul Nicodim Munteanu. 

Lucrările începute de generalul Teodor Ciurea au fost definitivate de vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina, care s-a îngrijit să împodobească biserica mănăstirii cu pictură în frescă şi ceramică, executată în stil neobizantin de pictorul Gheor­ghe Popescu. La 8 noiembrie 1953, locaşul de rugăciune a fost sfinţit de însuşi Patriarhul Justinian, iar mai apoi s-a restaurat întreg aşezământul călugăresc.

Din anul 2000, Mănăstirea Samurcăşeşti se află într-un proces minuţios şi vast de restaurare, consolidare şi înfrumuseţare. Întreaga responsabilitate i-a revenit inimoasei stareţe, stavrofora Lucia Bostan, ajutată de întregul sobor al mănăstirii şi de câteva familii de credincioşi din Bucureşti, care sprijină îndeaproape sfântul locaş.

La data de 14 octombrie 2008, zi de praznic închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, când mănăstirea a sărbătorit atât hramul, cât şi împlinirea a 200 ani de istorie sfântă, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a săvârşit resfinţirea bisericii mari.

Citeşte mai multe despre:   Mănăstirea Samurcăşeşti  -   Sfanta Parascheva  -   rugaciune