Mănăstirea „Sf. Dimitrie“ - poarta Neamţului spre Bucovina creştină (2)

În continuarea pelerinajului nostru la Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir“ astăzi îl invităm pe călătorul creştin, după ce va fi cunoscut locurile de recreere de pe Valea Bistriţei Aurii, să se oprească, pentru popasul duhovnicesc, la acest sfânt şi unic lăcaş monahal, pentru a fi martorul prelungirii Sfintei Liturghii în filantropia dovedită de câteva măicuţe faţă de oamenii bolnavi şi singuri, pentru a înţelege cu adevărat de ce credinţa sa are permanent nevoie de faptele sale de iubire faţă de aproapele.

Şapte măicuţe pentru 35 de bâtrâne

Cum îl informam pe pelerin într-un număr anterior, la început de decembrie 2003, biserica, paraclisul, corpul de chilii şi căminul de bătrâni din incinta mănăstirii bucovinene „Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir“ erau gata de primirea călugăriţelor şi a oaspeţilor. Lucru care s-a şi întâmplat începând cu primele luni ale anului următor când, la recomandarea IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a fost desemnată ca stareţă vrednica maică stavroforă Andreea Rotaru, monahă din Cajvana, ce şi-a închinat viaţa călugăriei încă de la vârsta de 16 ani, având până atunci ascultări la mănăstirile Văratic şi Dragomirna şi la Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române.

Absolventă a Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ de la Botoşani, cu experienţă în gospodărirea fondurilor, în îngrijirea bolnavilor, în ajutorarea celor nevoiaşi, măicuţa Andreea s-a dovedit a fi cel mai potrivit om pentru preluarea frâielor la noua, dar şi pretenţioasa mănăstire ce urma să îngrijească 30 de bătrâne. Facem precizarea că vorbim despre un cămin de bătrâne aflat în incinta unei mănăstiri, sub directa coordonare şi responsabilitate a mănăstirii. Deci nu un cămin „pe lângă mănăstire“.

Sub directa îndrumare a maicii stareţe, între 7 decembrie şi sfârşitul anului

s-a făcut amenajarea şi dotarea interioarelor camerelor din cămin, s-a aprovizionat corpul social cu cele trebuincioase pe timpul iernii, s-au făcut pregătirile pentru începerea slujbelor în biserică şi în paraclis. Paralel cu acestea, în plină iarnă, maica stareţă a pornit în căutarea celor şase măicuţe care urmau să o ajute în activitatea sa de conducere şi de binefacere. Acest lucru nu a fost deloc uşor. Unele nu voiau să vine la o mănăstire nouă în plină iarnă, altele, care doreau, nu aveau experienţă monahală sau erau înaintate în vârstă şi necesitau ele însele ajutor. Or, la nou înfiinţata mănăstire cu cămin de interior se cereau nu numai călugăriţe dedicate vieţii monahale. Aici trebuiau călugăriţe care, pe lângă timpul acordat rugăciunii şi ascultărilor de tot felul, să fie la fel de devotate şi pricepute în comunicarea cu bătrânii şi în îngrijirea lor. Ele trebuiau asistate pentru a petrece cât mai liniştit şi mai plăcut ultimii ani de viaţă într-un mediu străin la început, lipsit de confortul vieţii de familie.

A fost greu, dar maica stareţă Andreea a reuşit. Azi, din obştea pe care o conduce fac parte „cele mai bune monahii ale mele, care sunt şi călugăriţe, dar şi asistente sociale“, după cum le caracterizează stareţa mănăstirii.

Loc ideal pentru popas duhovnicesc

Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir“, deşi situată într-o zonă încărcată de istorie, în care trăiesc oameni cu o bogată şi autentică viaţă bisericească, nu are un trecut, nu are o istorie. Are doar o modestă pisanie la intrarea în biserică din care pelerinul află despre anii când s-a construit şi despre numele ctitorului ei, domnul Gheorghe Tomoioagă. Totuşi, noi am prezentat-o la rubrica „Calea pelerinului“ din mai multe motive.

Unul ar fi acela că mănăstirea, fiind situată în apropierea unui oraş, mai precis nu departe de ieşirea din staţiunea Vatra Dornei, este implicată direct în viaţa locuitorilor din zona urbană care vin aici în număr foarte mare pentru a participa la slujbe (Sf. Liturghie, zilnic de la 7.00 la 10.00, Vecernia de la 15.00 la 17.00, Utrenia de la 19.00 la 21.00, Sf. Maslu în fiecare zi de luni de la orele 18.00).

Apoi, mănăstirea se află pe traseul turistic Piatra Neamţ - Lacul Bicaz - Broşteni - Borşa, călătorii având deci posibilitatea să se bucure de toate facilităţile turistice specifice, dar şi să se oprească, pentru câteva ceasuri, la un lăcaş de rugăciune la care accesul auto se face pe drum naţional modern, cu peisaje unice, cu locuri de parcare, pensiuni de tot felul, zone de agrement etc.

Nu în ultimul rând, pelerinii dornici de a veni la o mănăstire să se închine, să participle la slujbele de seară ori de dimineaţă, şi desigur la Sf. Liturghie de duminică, au posibilitatea să facă nu numai donaţii în bani, dar şi în alte lucruri de folos căminului de bătrâni, de la lemne pentru foc, mobiler necesar la chilii şi în camere, utilaje de bucătărie, până la alimente, fructe, medicamente şi …vorbe bune, încurajatoare pentru bătrânele singure, bolnave, aflate în suferinţă şi în părăsire de către familiile de care au aparţinut ori au fost abandonate aici din diferite alte pricini nedorite.

Maica stareţă, „mama noastră“

Am stat de vorbă pe îndelete cu bătrânele internate în căminul mănăstirii. Cu sinceritate trebuie să îl informăm pe cititor că am întâlnit aici bătrâne fericite. Rar ne-a fost dat ca în documentările noastre prin căminele de bătrâni bolnavi, abandonaţi şi izolaţi de fostele lor familii, să întâlnim atâta bucurie, voie bună, mulţumire sufletească, optimism şi recunoştinţă pentru cei care au grijă de ei. Femeile internate în căminul acestei mănăstiri sunt atât de fericite încât, după ani şi ani petrecuţi aici în tot confortul fizic, psihic şi spiritual, nu mai au nici un cuvânt de dojană la adresa celor care i-au abandonat sau au uitat de ele. Mărturisirile lor, consemnate în cele ce urmează, sunt sincere şi adevărate.

Elena Gavrilă este din Iaşi, unde a lucrat ca asistentă medicală. Casa ei este acum acest cămin, unde se simte „de o mie de ori mai bine decât în propria casă de la Iaşi, convieţuind cu verişoara devenită stăpână, care nu s-a mai ţinut de nici o promisiune“.

Viorica Prisăcaru, bolnavă de diabet, este văduvă şi nu are decât nişte nepoţi care au adus-o aici. Acum „sunt departe, cine mai ştie pe unde o fi“. Ne spunea că ori de câte ori intră o măicuţă pe uşa camerei i se umple inima de bucurie ştiind că are cu cine să discute, are cui să povestească despre viaţa ei trecută.

Asfasia Surpatu a venit la cămin dintr-o localitate învecinată. Are o fiică, care vine deseori în vizită la ea, despre care ne-a spus, fără nici o undă de reproş, „că-i fată foarte bună, dar tare ocupată cu serviciul, aşa că m-am înţeles cu ea să vin la mănăstire, la cămin“.

Maria Scutelnicu are 85 de ani, dar are o condiţie fizică pentru vârsta de 60 de ani. După ce i-a ars casa în Mălini, băiatul cu familia s-au mutat în altă parte şi pe ea au adus-o la cămin. Atunci a fost supărată, dar la acest cămin „a început pentru mine a doua mea viaţă“, ne spunea referindu-se la grija cu care e înconjurată de măicuţe, de preotul slujitor.

Lucia Borfă-Grosan, care a rămas văduvă, este fiică de preot. Are bucuria înţelegerii suferinţelor ei de către măicuţe.

Milia Covaci este internată în cămin de mulţi ani. Când a dat ochii cu măicuţa stareţă, în ziua documentării noastre, a început să plângă pentru că nu o văzuse pe „mama noastră stareţă“ de două zile.

Lucia Corfaru are un fiu doctor. I-a murit soţul şi nu a avut cine să mai aibă grijă de ea. E fericită şi nu are nici un cuvânt de reproş cuiva, pentru că suferinţele ei fizice, trecute şi prezente, sunt mult uşurate de „mediul familial din cămin şi din mănăstire“.

Care pelerin nu va pleca de aici liniştit, mulţumit sufleteşte, că a participat la frumoasele slujbe ţinute în biserică ori în paraclis de către părintele Nichifor Popescu şi, în plus, a mai şi vizitat nişte femei în suferinţă, poate nu atât fizică cât psihică, bolnave, cărora le-a dăruit o sticlă de suc sau de apă minerală, o pastilă ori o felie de cozonac adusă în mod expres pentru ele?!

Care pelerin nu va pleca de aici mai bun la suflet şi mai încărcat de iubire creştină văzând în mănăstire nu numai bătrânele asistate, dar mai ales devotamentul celor şapte măicuţe-îngrijitoare, dragostea cu care preotul Nichifor Popescu şi maica stareţă Andreea, considerată „ mama noastră“, se îngrijesc de traiul bun al femeilor internate, de postul, rugăciunile, spovedania şi împărtăşania lor, de sărbătorirea împreună cu ele nu numai a Crăciunului, a Sf. Paşte, a hramului mănăstirii, dar şi a zilelor lor de naştere?!

Oare nu face şi aceasta parte din „programul“ de călătorie al pelerinului?