Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Mănăstirile Basarabiei în anii stăpânirii ţariste şi sovietice

Mănăstirile Basarabiei în anii stăpânirii ţariste şi sovietice

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: George Enache - 24 Iul, 2010

Între Prut şi Nistru este vestită Sfânta Icoană Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Hârbovăţ (Gârbovăţ), considerată "apărătoarea şi protectoarea Basarabiei". Despre aceasta se vorbeşte de pe la 1790, când un ofiţer rus, un "polcovnic" din armatele ţariste care au intrat de atâtea ori în veacul al XVIII-lea pe pământul românesc, a poposit la mănăstire, s-a mărturisit şi s-a cuminecat. La plecare, a primit în dar din partea stareţului un cal "neînvăţat" pe care a insistat să-l încalece. Rezultatul a fost o căzătură din care ofiţerului i s-a tras moartea.

După săvârşirea din viaţă a polcovnicului, la mănăstire a sosit văduva (după alte variante mama) defunctului, care a dus în dar mănăstirii o icoană a Maicii Domnului pictată pe pânză şi aplicată pe un panou din lemn de tei, păstrată de generaţii în familia respectivă. Tradiţia spune că, în perioada 1790 şi 1810, mănăstirea a fost arsă de trei ori de turcii aflaţi în luptă cu trupele ruseşti şi că de fiecare dată ea a fost găsită cu faţa în jos nevătămată. Înfăţişarea icoanei părea să confirme tradiţia, deoarece marginile ei erau înnegrite şi scorojite, în timp ce chipul Maicii Domnului şi cel al Mântuitorului erau neatinse.

Această icoană, despre care oamenii mărturiseau că a făcut multe minuni, se pare că a ars în Catedrala din Chişinău, incendiată în iulie 1941 de trupele sovietice aflate în retragere, iar actuala Sfântă Icoană, păstrată în anii dominaţiei comuniste la Mănăstirea Japca, e doar o copie. Ziaristul creştin Boris Buzilă, fiu al Basarabiei, care afirmă aceste lucruri, se întreba: "Să fi fost oare un semn ceresc faptul că, de astă dată, ea s-a lăsat mistuită nu de flăcările "necredincioşilor ismailiteni", ci de cele ale bolşevicilor hulitori de Dumnezeu?"

Imperiul Rus şi Basarabia

Povestea icoanei de la Hârbovăţ, adevărată sau nu, este extrem de relevantă pentru cele două chipuri pe care Rusia le-a arătat de-a lungul timpului în Basarabia pe teren religios: cel pravoslavnic, iubitor de Hristos, şi cel hâd, al bolşevismului ateu.

Pentru români, în mod firesc, raptul teritoriului dintre Prut şi Nistru la 1812 este un lucru de neacceptat, la fel şi argumentaţia oferită încă de pe atunci de către partea rusă. La 1808, în condiţiile declanşării unui nou război ruso-turc, armatele ţariste ocupau Moldova şi Valahia (considerate ca teritorii cu

populaţie diferită, "moldovenii" fiind altceva decât "valahii") cu intenţia fermă de a le anexa definitiv Rusiei. Pe plan bisericesc, acest lucru a fost exprimat prin înfiinţarea unui "exarhat", în fruntea căruia a fost pus mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, supus Sinodului de la Sankt Petersburg, rupându-se astfel legăturile bisericeşti tradiţionale ale celor două ţări româneşti cu Constantinopolul.

Ruşii afirmau în mod fals că cele două principate româneşti ar fi teritorii turceşti locuite de "pravoslavnici", în care ortodocşii erau persecutaţi, iar integrarea în Imperiul Rus însemna de fapt "eliberare", "emancipare" şi "progres". Războiul declanşat de Napoleon împotriva Rusiei a impus încheierea de urgenţă a păcii cu turcii, la Bucureşti, în 1812. În urma păcii, ruşii s-au mulţumit "doar" cu teritoriul dintre Prut şi Nistru, care va deveni cunoscut sub numele de Basarabia.

Din punct de vedere bisericesc, acest lucru a însemnat ruperea celei mai mari părţi a teritoriului basarabean de sub ascultarea Mitropoliei Moldovei şi înfiinţarea Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, sub conducerea aceluiaşi Gavriil Bănulescu-Bodoni. Organizarea mănăstirilor în Basarabia ţaristă

Dacă ignorăm fenomenul rusificării prin biserică, nu se poate nega că, după 1812, viaţa religioasă din Basarabia nu cunoaşte o dezvoltare accentuată. Încetând a fi un câmp de luptă şi intrând în cadrele unei mari puteri "pravoslavnice", Basarabia suferă în veacul al XIX-lea, pe plan religios, o serie întreagă de aşezări, benefice unei vieţi bisericeşti corecte. Unul din domeniile prioritare a fost monahismul.

La 1812, în Basarabia existau 12 mănăstiri şi 13 schituri mai mari. Dintre mănăstiri, numai Căpriana era închinată la Sfântul Munte (Mănăstirii Zografu). Urmând o politică iniţiată încă din vremea "exarhatului", mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni s-a preocupat foarte mult de dezvoltarea unei vieţi monahale corecte şi de rezolvarea situaţiei economice, foarte grave, ale mănăstirilor, aspecte care au mers împreună, ca parte a aceleiaşi problematici.

Una din mizele majore a fost impunerea în viaţa mănăstirilor pământene a vieţii de obşte. Trăind practic independent de restul comunităţii, monahii aveau drepturi de proprietate cu drept de moştenire, fapt care genera preocupări prea lumeşti. În anul 1819, ierarhul a cerut ca fiecare stareţ să prezinte inventarul bunurilor mănăstireşti, precum şi al bunurilor deţinute de călugări, a interzis stareţilor ca, pe durata funcţiei, să aibă economii separate de cele ale mănăstirii şi să se implice în afaceri, fapt care contravenea rânduielilor bisericeşti şi îi îndemna să impună în mănăstiri viaţa de obşte.

Cum acest lucru se petrecea foarte greu, în anul 1821, mitropolitul a numit un "supraveghetor", în persoana eclesiarhului arhiepiscopiei, arhimandritul Sinesie, care trebuia să introducă în fiecare mănăstire "convieţuirea în comun, buna-cuviinţă şi ordinea în slujbele religioase".

În cazul Căprianei, care ajunsese din cauza proastei administraţii a egumenilor greci în ruină şi cu datorii, mitropolitul Gavriil a pus-o sub directa îndrumare a "casei arhiereşti". Ierarhul locului urma să supravegheze în mod direct exploatarea economică a moşiilor mănăstirii, din veniturile acestora urmând a se asigura nevoile casei arhiereşti, urmând ca Mănăstirea Zografu să primească strict aşa-numitul embatic, în valoare de 1.500 de lei pe an. Urmaşul său în scaunul arhiepiscopal, Dimitrie Sulima, a continuat acţiunile de disciplinare a personalului monahal, de eliminare a fenomenului vagabondajului şi de combatere a activităţilor neconforme cu spiritul monahismului. După ce a desfiinţat o serie de mănăstiri şi schituri care nu se puteau întreţine, Sulima a organizat viaţa monahală din Basarabia în 12 mănăstiri şi şase schituri, situaţie care s-a păstrat până în jurul anului 1882. Apoi, până în anul 1918, numărul sfintelor lăcaşe a crescut la 20 de mănăstiri şi cinci schituri.

Politici bolşevice la adresa mănăstirilor

În perioada interbelică, în cadrul României Mari, monahismul basarabean a cunoscut o nouă perioadă de înflorire, de această dată cu o mai pronunţată haină românească. Această evoluţie a fost întreruptă, pentru scurt timp, în perioada iunie 1940 - iunie 1941 de ocupaţia sovietică, care a trecut imediat la persecuţii şi masacre.

După eliberarea Basarabiei, s-au făcut eforturi intense pentru restabilirea normalităţii, însă, din a doua jumătate a anului 1944, se instala din nou, de data aceasta durabil, regimul bolşevic în Basarabia, care elimina autoritatea bisericească românească, reinstaurată după 1918, şi crea Arhiepiscopia Chişinăului şi a întregii Moldove, sub ascultarea Sinodului moscovit.

Faţă de prima ocupaţie, liderii sovietici s-au purtat la început cu mai mare atenţie. Acest lucru se datora asumării de către Stalin, în anii războiului, a unei noi imagini, de om care respectă libertatea religioasă şi bisericile, precum şi modului în care România promovase, în Basarabia şi teritoriile de la est de Nistru, valorile credinţei. Succesul acestui demers şi receptivitatea de care dăduseră dovadă oamenii i-au făcut pe liderii sovietici să acţioneze cu mai mare prudenţă.

În ceea ce priveşte cele 24 de mănăstiri care funcţionau în anul 1945 pe teritoriul RSS Moldoveneşti, Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti, urmând o hotărâre a Consiliului de Miniştri al URSS din 29 mai 1946, a confirmat proprietăţile funciare ale acestora, aşa cum erau din timpul României Mari. Mai mult, a interzis întreprinderilor şi organelor de stat plasarea unor instituţii pe teritoriul mănăstirilor, gen cămine sociale sau case de copii.

Această atitudine nu a durat însă mult timp. Deja numeroşi monahi, ca persoane individuale, fuseseră arestaţi, fiind acuzaţi de colaboraţionism cu "regimul de ocupaţie" românesc, de denunţarea grupurilor de partizani antisovietici, de alte acte cu caracter antisovietic. Treptat, este pusă la punct şi o strategie de desfiinţare a mănăstirilor ca instituţii, strategie legată iniţial de fenomenul colectivizării forţate.

Din anul 1947, mănăstirilor li s-a aplicat o serie de măsuri fiscale împovărătoare. Impozitul anual impus mănăstirilor consta din produse agricole, bani şi alte forme fiscale, care trebuiau plătite în proporţiile hotărâte indiferent de producţia agricolă obţinută. În condiţiile anilor de secetă care au fost imediat după război, acest lucru a fost devastator. În anul 1952, tarifele de impozitare constituiau trei pătrimi din venitul total al mănăstirilor. Dacă mănăstirea nu mai putea plăti, aceasta urma să fie închisă.

Una din primele victime a fost Mănăstirea Rudi. La 15 noiembrie 1948, stareţul mănăstirii, Gheorghe Vasilache, se adresa împuternicitului Consiliului pentru Biserica Ortodoxă de pe lângă Guvernul URSS pentru RSSM, P. Romenski, ca să-l susţină în demersurile pentru scutirea achitării unor impozite pe care mănăstirea nu le putea plăti. Rezultatul a fost desfiinţarea Mănăstirii Rudi şi fuziunea ei cu Mănăstirea Dobruşa. Anul 1949 a marcat un prim vârf al acţiunilor de desfiinţare a mănăstirilor în Basarabia. După ce, în aprilie 1949, Consiliul de Miniştri al RSSM a adoptat hotărârea de comasare a Mănăstirii Ţipova cu Mănăstirea Curchi şi atribuirea proprietăţilor către Ministerul Învăţământului Public, P. Romenski a elaborat un plan de lichidare a altor cinci mănăstiri (Căpriana, Hâncu, Hârjauca, Suruceni şi Zloţi), plan aprobat în septembrie de către Consiliul de Miniştri al RSSM.

Conform acestui plan, în joc urmau să fie implicate comitetele raionale de partid, comitetele executive raionale şi reprezentanţii colhozurilor, care trebuiau să arate că în posesiunea mănăstirilor se aflau cele mai fertile soluri, că monahii exploatau forţa de muncă a colhoznicilor, că mănăstirile reprezintă un obstacol în calea colectivizării, că printre călugări există multe elemente reacţionare, iar centrele monahale reprezentau focare de imoralitate şi de răspândire de boli contagioase. Pentru convingere, numeroşi călugări au fost acuzaţi de către organele sanitare că sunt purtători de boli venerice. Aceste instituţii se puteau implica în destinul mănăstirilor deoarece, conform legii, clădirile de locuit, construcţiile auxiliare şi chiar bisericile se aflau doar în folosinţa mănăstirilor, pe baza unor contracte încheiate între mănăstiri şi comitetele executive raionale şi orăşeneşti. În condiţiile în care aceste bunuri nu erau folosite "corespunzător" se putea decide schimbarea destinaţiei lor.

În anii următori, campania de închidere a mănăstirilor s-a mai domolit, până în 1959 mai închizându-se "doar" Mănăstirea Curchi (1953), personalul monahal de aici fiind transferat la Mănăstirea Noul Neamţ. Se pare că motivul l-a reprezentat numărul foarte mare de credincioşi care treceau poarta mănăstirii.

1959 - lichidarea monahismului în Basarabia

Anul 1959 marchează un nou vârf al campaniei împotriva mănăstirilor, care îşi trage seva din noul val al persecuţiilor antireligioase iniţiat de liderul sovietic Nikita Hruşciov. În baza recomandărilor Moscovei, Comitetul Central al PCM adopta în ianuarie 1959 un plan de lichidare a mănăstirilor din RSS Moldovenească. Din document aflăm că la acel moment în republică mai funcţionau 15 mănăstiri, şapte de bărbaţi şi opt de femei, care adăposteau 1.436 de monahi şi monahii, cifră impresionantă în condiţiile de atunci. Ele aveau în folosinţă o suprafaţă de 543,73 de hectare.

Autorităţile arătau că mănăstirile au reuşit, în ciuda opreliştilor, să-şi asigure o bază economică care le permite să subziste şi să exercite în continuare o influenţă majoră în rândurile populaţiei, fapt care reprezenta motivul principal al închiderii acestora.

Liderii comunişti de la Chişinău îşi propuneau ca, în perioada 1959-1960, să închidă un număr de nouă mănăstiri, pentru ca în viitor să fie închise toate mănăstirile din RSS Moldovenească. O modalitate era reducerea la minimum a suprafeţelor loturilor de pământ ale mănăstirilor (0,10 ha pentru un călugăr). Apoi, o altă metodă era reactualizarea acuzaţiilor de imoralitate, exploatarea muncii colhoznicilor, a minorilor etc.

Pământurile, casele de locuit, construcţiile auxiliare, lăcaşurile de cult urmau să intre în posesia organelor de învăţământ şi ocrotire a sănătăţii pentru a deschide case de odihnă, sanatorii, case de copii etc.

Teoretic, monahii şi monahiile din mănăstirile desfiinţate se puteau muta la mănăstirile rămase, însă activul de partid trebuia să ducă o campanie amplă de "lămurire" a acestora pentru "a se reîntoarce la viaţa de muncă".

Printr-o politică sistematică, la care au luat parte deopotrivă organele de partid şi de stat republicane şi raionale, dar şi agenţi ai puterii infiltraţi în biserică, la 8 ianuarie 1960 mai erau deschise şapte mănăstiri, iar 500 de monahi fuseseră "încadraţi în câmpul muncii".

În mai 1961 a fost închisă Mănăstirea Hârbovăţ. În acel moment mai rămăseseră deschise două mănăstiri de călugări şi două de maici. La 1 ianuarie 1965, mai funcţiona doar mănăstirea de maici Japca, rămânând singura deschisă de-a lungul perioadei sovietice. Se pare că faptul s-a datorat unei întâmplări, anume că maica stareţă fusese participantă la al Doilea Război Mondial în cadrul armatei sovietice! Astfel, în doar câţiva ani, o tradiţie seculară a fost distrusă.

Un rol deosebit în păstrarea limbii române

În Basarabia nu a existat fenomenul secularizării, petrecut în România în vremea lui Al. I. Cuza., mănăstirile rămânând cu averi deosebit de însemnate. Conform statisticilor, averile mănăstireşti acopereau 1/8 din suprafaţa Basarabiei, 209.563 deseatine (1 deseatină - 1,09 ha), grupate în 172 de moşii. La 15 mai 1864, guvernul rus a hotărât ca moşiile mănăstirilor să se închirieze prin licitaţie publică de Pravlenia oblastei Basarabiei. La 9 martie 1873, aceste moşii treceau sub controlul unitar al unei direcţii a averilor mănăstireşti din Basarabia. Veniturile, considerabile, se împărţeau în chipul următor: 1/5 se rezerva pentru cheltuielile de administraţie, 2/5 luau mănăstirile proprietare şi 2/5 reveneau Episcopiei Chişinăului pentru menţinerea activităţii culturale şi filantropice.

Marile averi ale mănăstirilor basarabene au fost expropriate prin "Legea de reformă agrară pentru Basarabia", adoptată de Sfatul Ţării la 27 noiembrie 1918, după această dată mănăstirile basarabene funcţionând după sistemul economic impus mănăstirilor în toată România Mare.

Trebuie spus că mănăstirile basarabene, dincolo de viaţa spirituală remarcabilă pe care au avut-o, au jucat un rol deosebit în menţinerea conştiinţei naţionale şi în păstrarea limbii române. Doar aici călugării, în majoritate români, continuau să slujească în "moldoveneşte", în condiţiile în care în parohii se impunea limba rusă. Marii ierarhi ai Basarabiei româneşti, Gurie Grosu şi Dionisie Erhan, sunt produsul acestor mănăstiri.