Marele cărturar şi ierarhul martir al Ţării Româneşti

▲ Tânărul Andrei, viitorul mitropolit, a fost adus în Ţara Românească de domnitorul Constantin Brâncoveanu ▲ Aici, a desfăşurat o bogată activitate culturală ▲ La 16 martie 1705, devine episcop al Râmnicului, iar peste trei ani, mitropolit al Ungrovlahiei ▲ A fost martirizat de turci, ca şi domnitorul Constantin Brâncoveanu ▲ A fost trecut în rândul sfinţilor în anul 1992 ▲

Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă păstor şi învăţător, a fost mitropolitul Antim Ivireanul. Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit de poporul nostru, care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu“. Aşa se şi explică decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din iunie 1992, prin care strălucitul între ierarhi Antim Ivireanul a fost trecut oficial în rândul sfinţilor, ca Ierarh-Martir, prăznuit la 27 septembrie.

Cum a ajuns în Ţara Românească

Originar din Iviria, tânărul Andrei a fost luat rob de turci şi adus la Constantinopol. A fost răscumpărat de Patriarhia ecumenică, unde a învăţat sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, turcă şi arabă. În jurul anilor 1960, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească, unde a ajuns ucenic tipograf la fostul episcop Mitrofan al Huşilor. Intrând în cinul monahal, între anii 1691-1694 a fost hirotonit preot, preluând şi conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, unde a tipărit patru cărţi: „Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon“ (1691, în limba greacă), „Slujba Sf. Paraschiva şi a Sf. Grigore Decapolitul“ (1692, în limba română), „Evangheliarul greco-român“ (1693) şi „Psaltirea“ (1694, în limba română).

După anul 1696, a fost ales egumen la mănăstirea Snagov unde, până în anul 1701, a tipărit alte 15 cărţi, dintre care 5 în româneşte, iar una bilingvă, pentru credincioşii din Antiohia: „Liturghierul greco-arab“ (1701), prima carte tipărită cu caractere arabe din lume. Între 1701 şi 1705, şi-a reluat activitatea la Bucureşti, unde a tipărit alte 15 cărţi (11 greceşti, 2 româneşti, una slavo-română şi una greco-arabă).

Pentru viaţa sa duhovnicească trăită la un nivel înalt şi pentru activitatea culturală desfăşurată, la 16 martie 1705 a fost ales episcop al Râmnicului, întemeind şi aici o tipografie, unde, în decursul celor 3 ani de păstorire, a tipărit 9 cărţi, între care 3 în româneşte şi 3 în ediţie bilingvă slavo-română. Tot acum a scris: „Tomul bucuriei“ (1706), „Liturghierul şi Evhologhionul“, într-un singur volum, ambele reprezentând primele ediţii româneşti ale acestora în Muntenia.

La 28 ianuarie 1708, la recomandarea mitropolitului Teodosie, care păstorise credincioşii din Ţara Românească timp de 40 de ani, a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei. În această calitate, a înfiiţat, ca şi la Râmnicu Vâlcea, o tipografie la Târgovişte, unde a tipărit un număr de 18 cărţi, desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei Basarab (tipicul) şi Şerban Cantacuzino (textele biblice).

Prima carte din lume tipărită cu litere mobile

Prin cele 63 de tipărituri, lucrate de el însuşi, coordonate sau patronate, în limbi diferite şi de o mare diversitate, sfântul mitropolit este considerat - alături de Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.

A avut un rol însemnat în introducerea completă şi definitivă a limbii române în slujbă, şi în acelaşi timp, deşi străin de neam, a creat o limbă liturgică românească limpede, care a fost înţeleasă şi folosită până astăzi.

Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit şi alte popoare ortodoxe, imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este şi autorul unei premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab, din 1701, care a fost prima carte tipărită cu litere mobile din lume, având caractere arabe. În anul 1706, aceeaşi instalaţie tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep.

De asemenea, a fost preocupat de soarta românilor din Transilvania. În 1699, Sfântul Antim a trimis un ucenic la Alba Iulia să tipărească unele lucrări şi cărţi de cult ortodoxe. Chiar după dureroasa dezbinare din 1701, mitropolitul Antim continuă să trimită scrisori de îmbărbătare către românii din Şcheii Braşovului, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă, hirotonindu-le preoţi şi diaconi.

Făcea o critică vehementă a moravurilor vremii

Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el şi câteva manuscrise: „Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie şi în Evanghelie şi adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor...“, care conţine 22 de pagini de text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schiţe şi 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament. Manuscrisul, în formă originală, se găseşte la Kiev, în România existând o copie, realizată de dascălul Popa Flor, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Tot în manuscris a rămas şi opera sa omiletică, „Didahiile“ (28 de predici la diferite sărbători şi 7 cuvântări ocazionale). Analiza cărţilor originale publicate, dar şi a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o bogată cultură teologică, ci şi una profană, întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar şi din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. „Didahiile“ îl aşază, fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creştini din toate timpurile. Ca un adevărat tămăduitor al sufletelor, subliniază calităţile şi defectele societăţii pe care o călăuzea, şi, cu o dragoste creştinească neţărmurită uneori, cu energie nebiruită alteori, caută să înfrâneze răul şi să promoveze binele. Dar ceea ce este de admirat la acest mitropolit, străin ca origine de neamul nostru, este energia cu care, ridicându-se la înălţimea vremurilor sale, pune degetul pe rana de care sângera poporul său adoptiv.

Ctitor de lăcaşuri de cult

Antim Ivireanul este şi ctitorul mănăstirii cu hramul „Toţi Sfinţii“ din Bucureşti, numită azi Mânăstirea Antim (1713-1715), unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură şi sculptură din ţara noastră. Ierarhul, şi ctitorul mănăstirii, a întocmit cu mâna lui planurile de execuţie ale mănăstirii. Tradiţia menţionează că toate sculpturile din piatră ale tâmplei, ale picioarelor coloanelor şi ale ancadramentelor, ca şi pictura din biserica mare şi din paraclis, au fost executate după schiţele mitropolitului ctitor, care a şi pictat câteva icoane pe fresca zidurilor, alături de Preda Zugravul. Sigur, însă, pictate de el sunt şi cele două icoane laterale mari din naos, de lângă tâmplă: icoana Tuturor Sfinţilor şi icoana celor patru sfinţi (Alexie, Nicolae, Antim şi Agata). Sculptată de Sfântul Antim însuşi, uşa masivă din lemn de stejar de la intrarea în biserică, depăşind în frumuseţe toate realizările artistice de acelaşi gen din vremea sa, capătă strălucirea unei taine duhovniceşti: nu putem intra în biserică decât prin lucrarea Păstorului (adică uşa) care are ca „descuietoare“ (cheia) credinţa şi smerenia (melcul). Uimitor înţeles duhovnicesc al unei opere pline de frumuseţe!

Omorât de turci, în drum spre Muntele Sinai

Înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti, ca şi voievodul Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este arestat, în primăvara anului 1716. Forţat să-şi de-a demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim este caterisit, pe nedrept, de Patriarhia ecumenică, urmând să fie închis pe viaţă în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din muntele Sinai. Pe drum, însă, ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul în apele râului Tungisa, lângă Adrianopol. Abia după 250 de ani (1966), Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui Ierarh şi Mucenic Antim. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, fiind prăznuit în fiecare an, la 27 septembrie.

▲ Între anii 1938-1940, la ctitoria mitropolitului Antim se desfăşoară cursurile Academiei de muzică bisericească. Războiul şi cutremurul din 1940 întrerup însă orice activitate didactică instituţionalizată. Vitregiile vremii impun însă o întărire duhovnicească, al cărui duh începe să pătrundă în inimile multor personalităţi ale culturii noastre româneşti. Aşa a luat naştere Cenaclul „Rugul Aprins“, axat pe spiritualitatea isihastă a rugăciunii lui Iisus, la finele anului 1945. Profesori universitari, intelectuali, preoţi, călugări, studenţi, simpli credincioşi, participau la conferinţele şi dialogurile desfăşurate în sălile mari ale palatului sinodal, devenite neîncăpătoare. Temele abordau problema rugăciunii inimii, a raportului teologie-ştiinţă, a întâlnirii continue cu Hristos-Dumnezeu adevărat în cercetarea ştiinţifică a lumii, sau în arta sinceră, sau în comuniunea cu semenii. Au rămas, printre cele mai cunoscute roade ale acestui cenaclu, între alte lucrări, „Acatistul Rugului Aprins“ de Sandu Tudor, poemul „Călătorie spre locul inimii“ al poetului Vasile Voiculescu, „Canonul“ muzical omofon şi coral al compozitorului Paul Constantinescu.

▲ Episcopia Râmnicului îşi cinsteşte ocrotitorul

În aceste zile, Episcopia Râmnicului îşi cinsteşte ocrotitorul. Cu prilejul celei de-a IX-a prăznuiri a Sfântului Ierath Martir Antim Ivireanul, la Râmnic au avut loc manifestări religioase şi culturale. Astăzi, în ziua prăznuirii Sfântului Antim Ivireanul, de la ora 9.00, se va oficia Sfânta Liturghie arhierească pe scena din parcul Episcopiei.