În istoria Bisericii, martirii sunt cei pe jertfa cărora s-a consolidat credinţa creştină şi s-a răspândit în rândul păgânilor care au asistat la sfârşitul lor mucenicesc. Biserica i-a cinstit de la începuturile ei ca pe „atleţi ai credinţei”, după cum îi numeşte Eusebiu de Cezareea. Pentru el, martiriul are nu doar o valoare istorică, ci şi una doctrinară şi morală, deoarece cunoaşterea şi istorisirea pătimirii lor este ziditoare de suflet.
Părintele profesor Ioan Rămureanu, în Studiul introductiv la volumul „Actele Martirice”, scrie: „Din epoca persecuţiilor Bisericii de către împăraţii romani în secolele I-IV, Biserica a moştenit cultul martirilor, care s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine, pe care martirii creştini au mărturisit-o cu statornicie şi curaj, şi s-au încoronat cu cununa nemuririi şi a vieţii veşnice”. Între cei care s-au încoronat cu cununa nemuririi sunt şi sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi, martirii lui Hristos, Sfântul Sfinţit Mucenic Ciprian şi Sfânta Iustina fecioara.
Sfântul Ciprian, „după convertirea la creştinism, a păstorit ca episcop în Antiohia Pisidiei din Asia Mică”, după cum aflăm din lucrarea „Viaţa Sfinţilor Ciprian şi Iustina, Acatistul Sfântului Sfinţit Mucenic Ciprian”, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă în anul 2011. Din Vieţile Sfinţilor ştim că s-a născut într-o familie păgână bogată, care l-a dat de mic să se iniţieze în cultul zeităţii păgâne Apolo. La vârsta de 10 ani a fost trimis de părinţi la Muntele Olimp din Grecia pentru a fi iniţiat în misterele panteonului grecesc al zeităţilor păgâne de aici. La vârsta de 20 de ani „a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăţilor şi multe farmece şi vrăjitorii învăţa. La 30 de ani a mers la caldei şi acolo a învăţat să citească în stele. Şi în Antiohia a mers, fiind atunci desăvârşit în toată răutatea: vrăjitor şi fermecător, pierzător de suflete, mare prieten şi credincioasă slugă a stăpânitorului iadului, cu care singur faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare de la dânsul s-a învrednicit”. Aici, la Antiohia, în locurile natale, va deveni cunoscut pentru puterile sale malefice, fiind cinstit de toţi păgânii „ca un mare jertfitor şi preaînţelept slujitor al necuraţilor lor zei şi mulţi alergau la dânsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajuta la desfrânare, altora la mânie, la vrajbă şi la izbândirea răutăţilor, iar altora în zavistie le ajuta”.
În epoca în care a trăit Ciprian, a doua jumătate a secolului 3 şi începutul secolului 4, în Antiohia Pisidiei exista o comunitate creştină, fondată în epoca apostolică, atunci când Sfântul Apostol Pavel a venit în această cetate. Între creştinii de acum 17 veacuri din Antiohia Pisidiei trăia şi „o fecioară cu numele de Iustina”. Ea s-a creştinat în urma cuvântului diaconului Prailie. În urma convertirii ei a reuşit să-i convingă şi pe părinţii ei păgâni să devină creştini. Botezul creştin l-au primit toţi trei prin mâna Episcopului Optat. Tatăl sfintei va deveni preot creştin. Iustina a arătat încă de la convertirea ei o râvnă extraordinară faţă de respectarea şi împlinirea în viaţa sa a cuvintelor Domnului nostru Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie.
În Vieţile Sfinţilor ni se spune că „atunci în Antiohia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinţi bogaţi şi slăviţi”, a văzut-o „pe Iustina fecioara mergând la biserică şi s-a minunat de frumuseţea ei”. Dorind să o seducă, pentru că nu a reuşit prin propriile forţe, a apelat la Ciprian, ca prin vrăji să o determine să cedeze avansurilor lui. „Luând Ciprian cărţile sale de învăţătură, a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl ştia că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tânărul acela.” Diavolul trimis de Ciprian a plecat ruşinat atunci când sfânta s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, despre care ştim din troparul de la Taina Sfântului Maslu că este „armă asupra diavolului... că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei...” După această minune, vrăjitorul Ciprian a trimis alt diavol „mai cumplit şi l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina”. Şi acesta s-a întors la fel ca primul, fără rezultatul dorit. După acest nou insucces, Ciprian a chemat „una dintre căpeteniile diavoleşti”, care „s-a prefăcut pe sine în chip de femeie şi aşa a intrat la Iustina; şi, şezând, a început a grăi cu dânsa cuvintele cele dumnezeieşti, ca şi cum ar fi vrut să urmeze vieţii şi curăţiei ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viaţă sfântă şi pentru fecioria ei... Iustina a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor (...), a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Şi a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei şi inima şi-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, şi îndată a pierit diavolul”. Cu toate eforturile vrăjitoreşti, Ciprian nu a putut să facă nimic împotriva Iustinei. Văzând acest lucru, şi mai ales „că semnul Crucii şi numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască”, s-a ridicat din rătăcirea idolească şi a mărturisit credinţa adevărată în Hristos. Pentru acest lucru, diavolul a vrut să-l ucidă, însă Ciprian, urmând exemplul Iustinei, s-a însemnat cu semnul Crucii „şi îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dânsul”.
Cea dintâi hotărâre a lui după convertire a fost arderea „cărţilor vrăjitoreşti” şi apoi a mers la Episcopul Antim pentru a primi botezul şi astfel să devină creştin. Cu toate că la început a fost sceptic în ceea ce priveşte convertirea lui, Episcopul Antim, văzând pocăinţa lui sinceră pentru viaţa lui păcătoasă de până atunci, „neîntârziat l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aflând despre aceasta, Sfânta Iustina mare mulţumire a înălţat către Dumnezeu şi multe milostenii a dat săracilor şi prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeţ în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon şi în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbându-şi obiceiul, din zi în zi mai strâmtă îşi făcea calea vieţii, totdeauna plângând pentru faptele sale cele rele de mai înainte şi a mers din putere în putere şi din bunătate în bunătate. Apoi, curând a fost numit episcop şi în acea dregătorie a arătat o viaţă asemănătoare cu cea a multor sfinţi mari şi bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe Sfânta Iustina fecioara a făcut-o diaconiţă şi i-a încredinţat ei o mănăstire de fecioare, făcând-o pe ea stareţă asupra acelor fecioare creştine”.
În acea vreme, în Imperiul Roman, din ordinul împăratului Diocleţian, a izbucnit cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor de până atunci. Această persecuţie a început în anul 303 şi a marcat mai ales creştinii din Asia Mică, Grecia şi Balcani. În timpul acestei persecuţii au suferit martiriul Sfinţii Ciprian şi Iustina. Guvernatorul Evtolmie, în urma delaţiunii idolatrilor din Antiohia Pisidiei, i-a chemat la judecată pe Sfinţii Ciprian şi Iustina. Mărturisind cu mare curaj credinţa lor creştină, au fost supuşi la mai multe suplicii pentru a apostazia. Din toate aceste chinuri au scăpat în chip minunat, ceea ce l-a determinat pe guvernator să-i trimită la Nicomedia, unde rezida atunci împăratul. Acesta i-a judecat şi constatând că ei nu se leapădă de credinţa lor, „i-a osândit la moarte prin tăiere cu sabie. După ce i-au dus la locul unde trebuia să fie omorâţi, şi-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoşeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, şi-a plecat capul sub sabie şi la Mirele său Hristos s-a dus”, după cum aflăm din Vieţile Sfinţilor.
Noi, creştinii, astăzi îi cinstim rugându-ne: „Pe cel ce din întunericul înşelăciunii ca o stea a răsărit, pe Ciprian cugetătorul de Dumnezeu să-l cinstim; şi împreună cu dânsul pe fecioara Iustina să o fericim”.
