Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Martirii Lupșei, nestemate ale Ortodoxiei ardelene

Martirii Lupșei, nestemate ale Ortodoxiei ardelene

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Documentar
Un articol de: Prof. Univ. Dr. Ioan Vlad - 21 Mar, 2021

La încorporarea Transilvaniei în sfera de dominație a Imperiului Habsburgic, în 1687, austriecii au găsit aici o Transilvanie protestantă, în componenta ei etnică maghiară, săsească și secuiască, foarte puțin catolică, și o Transilvanie românească ortodoxă majoritară etnic. Prin urmare, ca un prim obiectiv strategic pentru Austria catolică, se impunea convertirea masivă a protestanților la catolicism, operațiune foarte dificilă și nesigură, și apoi o ofensivă de proporții pentru catolicizarea masei de români, aparent ignorantă și înapoiată, operațiune care merita toată atenția și promitea să reușească.

 „Silnicia Bisericii romano-catolice, spune părintele ­D. Stăniloae, s-a exercitat în cazul uniației din Transilvania prin ­profitarea de Imperiul Habsburgic, care nu s-a sfiit să aplice forța ­pentru sus­ținerea prozelitismului catolic... sub inspi­rația continuă a iezuiților”.

Evoluția uniației (sau uniatismului, cum îl numește părintele D. Stăniloae), foarte anevoioasă, complexă și dramatică în Transilvania, are cel puțin trei perioade fierbinți, de vârf în dramatismul ei asupra românilor.

Ortodoxia a ținut trează conștiința națională în Transilvania 

După realizarea unirii cu ­Roma, pe la 1700, începe o perioadă neagră, de ample prigoniri asupra românilor ortodocși, de către catolici, de către iezuiți, de către episcopii uniți, toți sprijiniți de către autoritățile și trupele imperiale.

Ca metode, gama este largă și adesea diabolică: momeala cu avantaje din partea statului - drepturi, scutiri, privilegii, dar și amenințări cu pierderea acestora, deși nu le vedea nimeni; delațiunea și minciuna urmate de durități, măsuri înăsprite; falsificarea de acte - angajamente fabricate, deci false, ale înain­tașilor de trecere la uniți, impuse urmașilor pentru catolicizare; înșelarea poporului că prin trecerea la uniți nu se produce în fapt nici o schimbare în statutul lor religios și național; exploatarea slăbiciunilor unora dintre români care devin uneltele catolicizării. Se ajunge și la violențe: răpirea bisericilor ortodoxe și predarea lor către uniți, chiar dacă ei erau doar câțiva, față de masa ortodocșilor din comunitate; amenzi, bătăi, arestări și ucideri.

Această primă perioadă dură a agresiunii și a rezistenței românilor la Uniație se prelun­gește până prin anii 1740, când fenomenul este marcat de martirii și mărturisitorii dreptei credințe: Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara, preoții Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, cano­nizați în 1950, precum și țăranul credincios Oprea Miclăuș din Sibiel, canonizat în 1992. Progresul uniației în aceste cinci-șase decenii este foarte modest, revoltele lui Sarai și Sofronie au făcut ca foarte mulți români să se întoarcă la Ortodoxie și de aceea Curtea de la Viena, împărăteasa Maria Tereza, plănuiește un reviriment al ofensivei catolice în Transilvania prin generalul Bucow, în fruntea unor efective militare considerabile, cu împuterniciri depline, pentru a impune voința Vienei cu toate mijloacele și cu orice preț. Generalul se depășește pe el însuși, întrece așteptările împărătesei și-i uimește pe iezuiți și pe responsabilii politicii austriece din Transilvania cu metodele, cu duritățile și cu rezultatele acestora.

„Măria Voastră, omul nu este slobod cu trupul, da este cu sufletul...”

Acțiunea represivă războinică antiromânească din vremea lui Bucow avea în frunte preoții câștigați pentru unirea cu Roma, care cu mare zel se foloseau de autorități, de ofițerii austrieci, de funcționarii fiscului sau de slujitorii nobilimii maghiare. Redăm acea atmosferă, citând, din Silviu Dragomir, o plângere a românilor ortodocși din acea vreme: „După aceea s-au sculat popii cei uniți și s-au dus la domni. Și ne-au pârât și au mințit că noi am fost împreună cu dânșii (adică uniții - n.n.) și n-am fost, nici vom fi; și ne-au pus sub birșag (i-au amendat, n.n.) și ne-au prins (arestat, n.n.) pe noi mai mult decât trei sute de oameni, tot fruntea și noi am feleluit (am declarat, n.n.) că nu ne vom uni, (că) suntem gata să ne aduceți muierile și copiii și să le tăiați capetele, apoi nouă; să știți Măria Voastră că omul nu-i slobod cu trupul, da este cu sufletul! Apoi ne-au slobozit și ne-au pus sub birșag mare, cumplit și încă sub bătaie!”.

Presiunea generalului și a trupelor sale s-a exercitat până jos în practica religioasă din sate, în serviciile cotidiene ale preotului, prin impunerea cu de-a sila a preotului unit. Plângerea continuă astfel: „Apoi au început a prinde popii (pe cei ortodocși - n.n.), de sunt și acuma prinși... În satul Galeș ne-au trimis două companii de nemți de ne chinuiesc și ne căznesc și de se betejește un om, duc nemții popii cei uniți de-l cuminecă, și de moare un om, iară duc nemții de-l îngroapă, și pătimim de frica nemților și de a popilor, și de naște vreun prunc aleargă popii cu nemții de-l botează cu de-a sila. Și care om nu vrea să meargă cu popii cei uniți la biserică îi trage întâi câte 50 de bani (îi amendează - n.n.), a doua oară câte un florin și merg la cârciumă și-l beau... acuma; făcătorii de rău, popii (e vorba de cei uniți), ne fac silă cumplită cu acestea”.

Generalul Bucow a acționat energic și pentru preluarea bisericilor ortodoxe, pe motiv că Ortodoxia majoritară nu este receptă, adică recunoscută, ci doar tolerată în imperiu. Operațiunea s-a făcut prin forță armată, adesea în prezența generalului, care a predat biserici Episcopului unit Petru Pavel Aron.

La Alba Iulia, Bucow personal a luat cu forța cheile de la cele două biserici ortodoxe și le-a dat uniților, după care cei doi episcopi au făcut slujbe simultane: P.P. Aron în biserica „proaspăt” unită, fără nici un credincios și Dionisie Novacovici, episcopul ortodox, în grădina casei sale, arhiplină de credincioși ortodocși.

Ortodoxia și uniatismul în Lupșa secolului al XIX-lea

Vânzarea și trădarea, colaborarea cu dușmanul împotriva nea­mului tău sunt patimi înfierate de Biblie. Dr. Aurel Mure­șianu, ziarist și luptător național bra­șovean (1847-1909), a dat un diagnostic dur suferințelor noastre de veacuri: „Dacă nu erau neîn­țele­gerile și dezbinările veșnice dintre noi, dacă nu ne rodeau invidia și îngâmfarea... nu aveam să suferim sclavia și umilirile atâtea amar de veacuri. Patima și tică­loșia dintre români au fost arma cea mai puternică a dușmanilor lor din toate timpurile”.

Aceste slăbiciuni le regăsim și-n comunitatea restrânsă a comunei Lupșa, în deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, slăbiciuni folosite din plin de către autoritățile habsburgice catolice, de către Biserica unită, interesată să se extindă prin orice mijloace, folosindu-se din plin de aceste patimi, de corupție, de bani, de cozi de topor dintre lupșenii ortodocși căzuți.

Mijloacele dure din deceniile anterioare, precum cele folosite de generalul Bucow, sunt înlocuite cu altele mai rafinate, mai persuasive pentru anumite caractere. Sunt atrași prin corupție slujitori ai Bisericii ortodoxe, dintre cei cu probleme, cu eșecuri de carieră, certați cu morala, cu deontologia profesională, cu ierarhia, chiar refuzați sau excluși din sistem, carieriști, vanitoși, puși pe căpătuială, invidioși.

Unii dintre aceștia, după ce au făcut pasul păcătos și au trecut la alte confesiuni, s-au mulțumit cu ce au dobândit, adesea foarte puțin, câțiva enoriași, venituri modeste din parohie și mai mult de la stăpânii politici catolici. Dar alții s-au ambiționat și au mers foarte departe în lupta cu Ortodoxia, în slujirea stăpânilor, în dobândirea de foloase, de titluri, de glorie. Toate pe seama neamului lor și pe seama credinței strămoșești a românilor.

Avem și la Lupșa un astfel de caz, cel puțin unul, al preotului Nicolae Gherman, cel care prin trădarea sa a determinat și a propulsat o escaladare a conflictului dintre uniți și ortodocși la Lupșa, conflict războinic, cu ofensive și contraofensive, încheiat cu pierderea bisericii ortodoxe, Biserica din Deal, ctitorie cnezială de la 1421, preluată prin forța autorităților de către uniți și prin jertfa de sânge și viață a doi creștini ortodocși, probabil liderii rezistenței în Ortodoxie a lupșenilor, Căbulea și Barstan.

La 23 iulie 1826 se încheie o eta­pă a confruntării, cea de a doua, o ofensivă a ortodocșilor împotriva uniților, încheiată violent cu alungarea din sat a uniților, printr-un atac generalizat al băr­baților și femeilor, cu ce aveau la îndemână, inclusiv ujoagele (băț lung de lemn cu un smoc de cârpă în vârf cu care se mătura cuptorul).

Prima etapă a fost, cu sigu­ranță, una ofensivă a propagandei și prozelitismului uniat, al cărui protagonist trebuie să fi fost Nicolae Gherman, un preot trecut cu arme și bagaje la uniți în anul precedent, 1825, după ce de la 27 iulie nu a mai slujit la Biserica din Deal și după ce la 26 octombrie fusese faptic destituit de ­către Episcopul Moga. Se pare că a atras pe mulți lupșeni după el la unire, avea deci susținători și apărători, pe care și-i recrutase în anii anteriori, într-o acțiune temeinic pregătită.

Martirii Lupșei, Căbulea și Barstan

Foarte probabil că în acele momente s-au ridicat în fruntea apărătorilor Ortodoxiei la Lupșa cei doi lideri, Căbulea și Barstan, oamenii din popor, fruntași ai satului, personalități puternice, ascultați și respectați de către ceilalți, neînfricați și hotărâți să-și apere biserica.

Victoria lupșenilor ortodocși din iulie 1826 justifică această presupunere. Cariera de lideri locali a celor doi trebuia să fi început măcar în această etapă războinică victorioasă a conflictului și avea să continue până la deznodământul martiric din 1829. Numai o carieră glorioasă și, deci, cu atât mai periculoasă pentru autorități, trebuia curmată printr-o sentință capitală.

„Neuniții nu s-au dat bătuți și numai atunci au cedat, spune în memoriile sale învățătorul S. Ciapa la jumătatea secolului trecut, când autoritățile civile au prins pe un Căbulea și pe un Barstan și i-au spânzurat în «Pinc»”...

Buretele vremii a șters acest fapt urât, căci ortodocșii au tăcut de frica stăpânirii, iar uniții de rușine!

Elementul declanșator al acestei noi etape a conflictului violent între uniți și ortodocși la Lupșa a fost cu certitudine scrisoarea protopopului Vasinca din 28 noiembrie 1828, care a detonat ambiția belicoasă a lui N. Gherman. Formularea cererii de cedare a bisericii, cât și pregătirea atacului armat cu securi asupra clădirii au necesitat ceva timp de pregătiri și de amplificare a tensiunii pentru ambele tabere. Apoi, până la momentul decisiv, cel al martiriului și ocuparea bisericii, a mai trecut un timp, nu scurt, de pregătiri, de amenințări, poate de confruntări violente, de consolidarea taberelor și pregătirea de luptă. Cu siguranță, în această etapă sunt capacitate autoritățile să intervină, firește de partea uniților, se fac demersuri, se obțin aprobări și avize, se aduc forțe polițienești și armată, nu puține, ca și în alte cazuri. Se fac cercetări, anchete, se găsesc vinovați, se fac arestări, se judecă vino­vații, cei doi, în primul rând, sunt găsiți vinovați, sunt con­damnați, se emite o sentință, care trebuie comunicată la centru, chiar împăratului, pentru a o aproba, ca apoi să poată fi executată.

Toată această succesiune de evenimente a durat, a depășit luna decembrie 1828 și s-a întins în 1829, ceea ce consacră acest an ca anul martiriului lui Căbulea și Barstan și al răpirii bisericii ortodoxe de către catolici.

Scenariul prezentat mai sus al procedurilor habsburgice în astfel de situații, confirmat în cazul reprimării revoluției lui Horea, s-a aplicat similar și la Lupșa. Asemănarea cu cazul de la Cuzdrioara, Dej, este și mai izbitoare.

Ca și la Dej, și la Lupșa se vor fi folosit efective militare mult peste potențialul defensiv al comunei, soluția finală este aceeași - doi sacrificați, prin pedeapsa capitală, executată public, suficientă pentru a înspăimânta și descuraja rezistența, după care voința învingătorului se impune de la sine.

Cei doi, Căbulea și Barstan, menționați doar în această ordine de către S. Ciapa, probabil respectând tradiția, sunt coechipieri, dar totuși într-o ierarhie neoficială, așa cum sunt, cred, și Horea cu Cloșca, doar în această ordine, expresie și a unei ierarhii a valorilor.

Cele două nume le sunt cele de familie, nu le știm numele mici, poate pentru că ni s-au transmis doar pe calea orală, discret, sub frica de autorități sau de rușine pentru uniți, dar poate și după o regulă nescrisă a memoriei colective, care face dintr-un nume un renume, cu atât mai memorabil și mai expresiv cu cât este mai scurt, mai sonor și mai accesibil.

Chiar dacă S. Ciapa ne spune că „au prins pe un Căbulea și pe un Barstan”, asta nu înseamnă că ei sunt prinși la întâmplare, că sunt câte un oarecare din mulțime, primii pe care i-au putut prinde. Urmărirea și arestarea vinovaților s-au făcut profesionist, printr-o selecție riguroasă a gradului de vinovăție, care apoi s-a confirmat sau nu la anchetă și la judecată. Și în cazul revoluției lui Horia, aceste acțiuni au dus la capii reali ai revoluției, adică la vârfuri, care la 1785 au fost trei persoane, iar la Lupșa, 1829, sunt două, Căbulea și Barstan. Deci nu încape nici o îndoială că acei doi sunt capii „războiului” dintre uniți și ortodocși la Lupșa în anii 1826-1829, că în lipsa preoților, care ar fi trebuit să conducă rezistența la uniație, s-au afirmat cei doi, de la începutul conflictului, cu siguranță, ceea ce le-a conferit autoritate și notorietate, iar la sfârșit, în represiune, ei și-au asumat răspunderea și „decontul” capital în fața contemporanilor și a istoriei.

Că sunt doi țărani de la talpa țării nu trebuie să ne mire. Și Horia cu căpitanii lui, și sfinții năsăudeni, ca și Oprea Miclăuș sunt țărani, aparent oameni simpli, fără școală, dar care erau caractere puternice, aveau vocația conducerii maselor, forță de persuasiune, hotărâre, sânge rece și alte atribute de lideri. Și apoi, țărăni­mea transilvană, lipsită secole de-a rândul de o nobilime conducătoare, de o clasă politică și de intelectualitate înainte mergătoare, a trebuit ca ea, țărănimea, să le suplinească pe toate acestea și să ducă istoria neamului înainte.

Cei doi sunt lideri locali și episodici doar pentru că atât le-au oferit consemnările istoriei.

Dar prin martiriul lor, prin jertfa supremă pentru credință, pentru Biserica strămoșească drept măritoare, nu sunt cu nimic mai prejos decât martirii recunoscuți ai neamului, unii dintre ei canonizați și înscriși în sinaxare.

Sacrificiul suprem pentru credință sau pentru țară și neam nu are grade de comparație, nu suportă ierarhii, este suprem și atât! 

Cei doi martiri fac parte fiecare din familii de frunte ale comunei 

Neamul Căbuleștilor, mare și numeros, cu baza în Lupșa-sat, dar cu ramuri viguroase și la Mănăstire, Valea Lupșei și Hădărău, a dat nume însemnate în istoria comunității, în slujba Bisericii și chiar la nivel național. Un Andrei Căbulea este prezent, cu o contri­buție semnificativă, în revoluția lui Horea, în confruntarea cu detașamentul locotenentului Mesterhazi la Vința; o Elena Căbulea este în comitetul femeilor care a realizat celebrul steag tricolor din 1918 al lupșenilor; un sublt. ­Nicolae Căbulea este erou în războiul reîntregirii, 1944; un Vasile Căbulea este primar al comunei în anii 1930-1931, iar în vremurile noastre s-au afirmat dintre Căbulești un însemnat ziarist și câțiva militari cu grade mari.

Neamul Bărstăneștilor este, și acesta, un neam mare și însemnat din comună, așezat în centru, cu o îndelungă prezență în istoria Bisericii ortodoxe. S. Ciapa men­ționează în manuscrisul citat aici donația familiei Barstan, prin Barstan Vlad și frații săi, Teodor și Niculii, a unei Evanghelii, în anul 1725, către Biserica „Sfântul Gheorghe” din Lupșa. Este o Evanghelie tipărită la București în 1723 de către Stoica Iancovici, menționată de S. Andrieș în inventarul bisericii până în vremurile noastre (II, 532). Ea a fost achiziționată relativ repede, după tipărire, de către Bărstănești, cu siguranță, la un preț considerabil, chiar cu scopul de a fi donată bisericii. Este un fapt creștinesc însemnat în comunitate, marcat public și consemnat în scris, astfel informația ajungând până la noi, iar după câțiva ani, în 1733, se consemnează o mărturie, o reconfirmare a donației de către Aaron Nicolae, din Bistra, din familia episcopului unit, care era la acel moment „span Lupșii”, iar mai târziu, 1744, va fi protopop unit. Următoarea generație a Bărstă­neștilor, probabil copiii primilor: Filimon, Mihail, Crăciun și Ioan, la 12 decembrie 1767, reconfirmă dania părinților „ca să aibă veșnică pomenire”.

Bărstăneștii din a treia sau a patra generație sunt menționați de către S. Ciapa, cu titlu de ipoteză, ca donatori cu o parte de teren pentru construirea noii biserici, „cea de jos” sau „dintre văi”, după răpirea celei „din ­Deal” la 1829, ei fiind proprietari riverani ai noii biserici.

Deși majoritari, ortodocșii aveau mai puțini preoți decât uniții

Situația găsită de generalul Bucow și comisia sa pe Valea Arieșului, în privința bisericii unite, nu era deloc favorabilă unirii, căci în Baia de Arieș erau 5 preoți uniți cu 6 familii și un preot neunit, ortodox cu 165 de familii; în Mușca, ­1 preot unit cu 2 familii și 3 preoți ortodocși cu 165 familii; în Sălciua de Jos, 3 preoți uniți cu 19 familii și 3 preoți ortodocși cu 155 familii; în Sălciua de Sus, 3 preoți uniți cu 19 familii și 3 preoți ortodocși cu 212 familii; în Poșaga, 4 preoți uniți cu 6 familii și 3 preoți ortodocși cu 263 familii; în Ocoliș, 1 preot unit cu 6 familii și 3 preoți ortodocși cu 149 familii; în Vidolm, 1 preot unit cu 12 familii și 3 preoți ortodocși cu 68 familii; în Ocolișel, 1 preot unit cu 12 familii și 3 preoți ortodocși cu 33 familii; în Runc, 1 preot unit cu 12 familii și 3 preoți ortodocși cu 87 familii; în Hădărău, 1 preot unit cu 2 familii și 2 preoți ortodocși cu 50 familii; în Lupșa-sat, 5 preoți uniți cu 17 familii și 1 preot ortodox cu 392 familii.