Zona Năsăudului, acest străvechi colţ de ţară românească, a dat mereu prin oamenii ei dovezi de apărare a demnităţii naţionale şi a credinţei strămoşeşti. Un asemenea exemplu vrednic de pomenire este cel al lui Atanasie (în graiul popular al locului "Tănase" al lui Dănilă) şi cei dimpreună cu dânsul, care s-au impus în conştiinţa românilor năsăudeni şi a Ardealului întreg prin curajul şi prin modul autentic în care şi-au mărturisit credinţa străbună.
În prima şedinţă de lucru a Sfântului Sinod desfăşurată între 22-24 octombrie 2007, prezidată de noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, s-a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a Martirilor şi Mărturisitorilor Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Telciu, Grigorie din Zagra, Vasile din Mocod, de pe cuprinsul Ţării Năsăudului, cu ziua de pomenire la 12 noiembrie.
Rudenia poetului George Coşbuc
Atanasie Todoran al lui Dănilă din Bichigiu, de pe Sălăuţa, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, fusese militar în armata habsburgică, în perioada de domnie a împăratului Leopold I (1640-1705). A părăsit armata austriacă şi s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, apoi în Maramureş şi în Moldova, unde a rămas o perioadă mai îndelungată. Revine în ţinuturile de obârşie, din partea Năsăudului, în perioada în care Imperiul Habsburgic încerca să consolideze frontierele sale de răsărit prin militarizarea zonei şi crearea unui regiment de graniţă în aceste locuri. Concomitent cu militarizarea, austriecii urmăreau un al doilea obiectiv, deloc lipsit de importanţă pentru întărirea stăpânirii lor în Transilvania, şi anume atragerea românilor la catolicism, prin unirea cu Biserica Romei. Acesta este contextul în care se înscrie episodul ilustrat de mişcarea de protest de la Salva din 1763, condusă de Atanasie Todoran, cu multiple semnificaţii în plan naţional şi spiritual deopotrivă.
Desfăşurarea evenimentelor care au culminat cu martirajul lui Atanasie Todoran, prin tragerea sa pe roată, s-a produs la începutul lunii mai 1763, când generalul Bukow a venit împreună cu un corp armat să primească jurământul grănicerilor năsăudeni. Din suita generalului făcea parte şi episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron (1754-1764), fiind desemnat ca să binecuvânteze steagul regimentului grăniceresc, aceste momente solemne organizându-se în localitatea Salva, pe platoul numit "Mocirlă". Dar mare a fost uimirea şi contrarierea asistenţei când, din rândul cavaleriei grănicereşti, a ieşit veteranul Todoran adresându-se confraţilor săi: "De doi ani noi suntem cătane, dar carte n-am căpătat de la înălţata împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au scris ca iobagi, dăm dare şi facem slujbe cătăneşti; copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufulească şi batjocorească tisturile (ofiţerii imperiali). Jos armele!..."
Pedepsit să fie frânt cu roata
Cuvântarea înflăcărată a lui Atanasie a avut un impact deosebit asupra celor prezenţi. Grănicerii l-au alungat pe Bukow şi pe ofiţeri şi s-au hotărât să continue revolta. Înţeleptul bătrân s-a dus apoi la episcopul unit şi i-a spus: "Fătul meu, de unde eşti?" Acela i-a răspuns: "De la Blaj". "Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră". După aceea, l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus prin mulţimea tulburată ca nu cumva aceasta să năvălească asupra lui.
La scurt timp după conflict, a venit la Salva o comisie imperială, pentru a face cercetări asupra faptelor. Ancheta s-a întins pe durata a şase luni, fiind îndreptată, în mod evident, asupra principalului conducător al protestelor, Atanasie din Bichigiu. Acesta n-a retractat nimic din învinuirile aduse, asumându-şi cu bărbăţie mucenicească răspunderea celor întâmplate. Sentinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763, în faţa "cvartirului" colonelului Schroder din Bistriţa, fiind scrisă pe o filă separată şi comunicată magistratului bistriţean. Actul prevedea ca Todoran al lui Dănilă din Bichigiu, în vârstă de 104 ani (după alţii de 120 ani), să fie frânt cu roata "pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statul militar grăniceresc, precum şi pentru că, la cererea stăruitoare a fiului său muribund, n-a lăsat să i se ofere acestuia Sfânta Cuminecătură" de către preotul greco-catolic. Odată cu el au fost spânzuraţi Vasile Dumitru a Popii din Mocod, Grigore Mani din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar trupurile lor au rămas neînmormântate, pentru aceeaşi vină. Altor 15 conducători ai revoltei li s-a comutat pedeapsa: să treacă de 10 ori în sus şi în jos "printre loviturile de vergi a 300 de soldaţi". La executarea pedepsei, atât Atanasie, cât şi confraţii săi de supliciu au mărturisit că nu regretă cele întâmplate, deoarece este mai bine să-şi jertfească viaţa decât să trăiască oprimaţi, trecuţi cu forţa la o credinţă străină de sufletul lor.
I s-au făcut doine după ce a murit
Peste timp, mărturisirea dreptei credinţe şi atitudinea eroică a bătrânului Atanasie din Bichigiu au rămas în conştiinţa colectivă a locuitorilor din vetrele năsăudene, în inima lor şi în creaţiile populare:
În pământ de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-I legea lui Hristos
Sloboziţi puştile jos ş...ţ
*
[...] De la-nalta Împărăţie
O venit o comnişie
Şi pe mulţi îi judecară
Feştecare cum să piară:
Unii-n temniţă băgaţi
Or să fie spânzuraţi
Numa moşu Todoran
Nenfricatu veteran
El s-o sfârşit tras pe roată
Plâns şi azi de lumea toată ş...ţ
*
[...] Când Todoran a murit
Soarele n-a strălucit,
Luna nu s-a arătat
Şi nici ceriul n-a-nstelat,
Fărî a fost numai o jele
De pe pământ pânâ la stele […]
Persistenţa figurii şi a faptelor lui Atanasie Todoran în memoria colectivă a transilvănenilor este dovedită şi de o scrisoare inedită a lui Nestor Simon, un cercetător pe nedrept uitat al istoriei acestui ţinut, din Cluj, 5 septembrie 1887. Acest document arhivistic aduce o precizare importantă, potrivit căruia "năsăudenii s-au opus de două ori unirei: I. unimei religioase cu Roma şi 2 uniunei politice în 1848". Totodată, epistola restituie valoarea mărturisitoare a jertfei lui Atanasie, în condiţiile în care majoritatea studiilor istorice au accentuat doar importanţa sa socială şi politico-naţională. În acest sens, Nestor Simon scria, printre altele: "Am aflat cauza pentru care s-a opus Todoran Tănase contra militarizării. Adecă el nu s-a opus militarizării, ci s-a opus încercărilor de a se uni cu biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau luptele cele mai înverşunate şi Curtea din Viena voia ca militarizând, totodată, să esopereze şi uniunea". Documentul citat confirmă şi întăreşte ultimele cuvinte rostite de martir, înainte de a-şi încredinţa sufletul lui Hristos: "Nu vă daţi unirei!" (cf. pr. Dorel Man, Fapta lui Tănase Todoran din anul 1763 în conştiinţa urmaşilor: o scrisoare-document din anul 1887 privind revolta de la Salva, în "Studia UBB. Theologia Ortodoxa", nr. 1/2006).
Semnificaţia profundă a jertfei lui Atanasie Todoran şi a celor dimpreună cu el ne este înfăţişată într-un mod pilduitor, în jurul anului 1890, graţie întâmplărilor petrecute într-o aşezare grănicerească din districtul năsăudean, în localitatea Feldru, devenită între timp integral greco-catolică. Autorităţile bisericeşti greco-catolice doreau să impună în această parohie numirea unui nou preot, nedorit de credincioşi din cauza conduitei sale morale îndoielnice. Problema numirii acestui paroh în această aşezare de confesiune unită a reprezentat deopotrivă un caz amplu mediatizat de gazetele româneşti şi maghiare ale epocii, cât şi un exemplu semnificativ despre impactul peste timp în sufletul locuitorilor din satele someşene, a rezistenţei ortodoxe întruchipate cu forţa exemplului personal în faţa ofensivei catolicizante din secolul al XVIII-lea, de către Atanasie Todoran şi numeroşii mărturisitori ai credinţei străbune.
Credincioşii din aceste ţinuturi greu încercate pe parcursul istoriei foloseau argumente dintre cele mai convingătoare, ca acum, în situaţia menţionată, când se apelează la exemple perene din istoria ţinutului grăniceresc şi a Ardealului. Parohienii din Feldru îşi întemeiază refuzul pe invocarea trecutului ortodox al Văii Someşului, precum şi pe statornicia în credinţă a strămoşilor, apărători ai legii şi dreptăţii. Aceştia evocă momentele de luptă şi grea cumpănă, care prezintă în prim-plan atitudinea martirului Atanasie Todoran din Bichigiu, frânt cu roata pentru singura lui vină de a-şi fi apărat credinţa drept-măritoare: "În care caz contrar, vă spunem drept, că vom fi siliţi a păşi pe cărările acelea care ni
le-a închis în secolul trecut introducerea militarismului cu terorizarea, îngrozirea şi chinuirea preoţilor şi poporului de pe Valea Someşului şi care s-a sfârşit cu tăierea pe roată a martirului nostru Todoranu din Bichigiu, pentru că şi-a apărat religiunea străbună până şi-a pus şi capul" (cf. Macarie Drăgoi, Instituirea preoţilor în Vicariatul Rodnei - cazul de la Feldru din 1890, în "Arhiva Someşană", V, 2006). Impresionează în textul acestui document apelul la experienţele trecute ale regiunii şi la sacrificiile îndurate în contextul impunerii catolicismului, la chipul luminos al bătrânului Atanasie Todoran din Bichigiul Năsăudului, care a rămas atât de viu în conştiinţa şi evlavia urmaşilor.
Mărturie din zilele noastre
Pe întreaga durată a desfăşurării evenimentelor, comunitatea greco-catolică din Feldru va susţine constant ca pe o alternativă firească revenirea la ortodoxie "la credinţa înaintaşilor", fapt care a răscolit, se pare, autoritatea diecezană greco-catolică de la Gherla, care a luat o nouă decizie menită de a aplana tensiunile din această fostă parohie ortodoxă. Hotărârea feldrihanilor, exprimată oarecum in extremis la 1890, va fi împlinită în anul 1948 prin revenirea în sânul Bisericii Ortodoxe a preoţilor şi credincioşilor din ţinuturile îndelung încercate ale Transilvaniei străbune.
La toate aceste mărturii mai vechi se cuvine a fi adăugată în final şi o alta mai recentă, aparţinând unuia dintre bătrânii comunităţii din Bichigiu, care a contribuit, alături de consătenii săi, la întemeierea noii mănăstiri din această localitate. Petre Tecar, la cei peste 80 de ani, evocă vremurile străluminate de obiceiurile locului şi de jertfa acestui mărturisitor al plaiurilor năsăudene, aşa cum a moştenit de la înaintaşi: "Tata meu, Timoftei Tecar, care a trăit 96 de ani, îmi spunea că pe vremea când era copil, mergea împreună cu alţi copii în ziua de Paşti "în Piezi" la casele oamenilor şi gazda le dădea ouă roşii la copii, cum îi obiceiul la noi în sat. Copiii se duceau şi la casa lui Tănase Todoran, care era pe vremea aceea la gura Văii Moroşanului, sub Pleşe, cum îi zicem noi. În casa lui Todoran mai stătea o strănepoată de-a dânsului care le împărţea, la fel ca şi alte găzdoaie din sat, ouă roşii la copiii care veneau în ziua de Paşti "în Piezi". Mai trăiesc în Bichigiu două viţe de Todoran. Amândouă pot să-i fie neamuri. Mai ştiu de la tatăl meu că Tănase Todoran o mers pe jos la Viena să ceară de la împărăteasă drepturile românilor asupriţi în religia noastră strămoşească ortodoxă. Pentru aceea luptăm şi noi astăzi, pentru credinţă şi adevăr, că suntem sânge de-a lui".
"Ne-au scris ca iobagi, dăm dare şi facem slujbe cătăneşti; copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba?..."
"În casa lui Todoran mai stătea o strănepoată de-a dânsului care le împărţea, la fel ca şi alte găzdoaie din sat, ouă roşii la copiii care veneau în ziua de Paşti "în Piezi". Mai trăiesc în Bichigiu două viţe de Todoran. Amândouă pot să-i fie neamuri. Mai ştiu de la tatăl meu că Tănase
Todoran o mers pe jos la Viena să ceară de la împărăteasă drepturile românilor asupriţi în religia noastră strămoşească ortodoxă. Pentru aceea luptăm şi noi astăzi, pentru credinţă şi adevăr, că suntem sânge de-a lui."
† Macarie Drăgoi
Episcopul românilor ortodocşi din Europa de Nord
