Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Mărturia Episcopului Roman Ciorogariu despre atentatul din 8 decembrie 1920

Mărturia Episcopului Roman Ciorogariu despre atentatul din 8 decembrie 1920

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Dorin Stănescu - 09 Decembrie 2020

Ne-am referit deseori la lumea românească din anii 1916-1920 cu aerul romantic al vremurilor când jertfa și devotamentul unor oameni aparte au scris pagini sublime de istorie. Au existat însă și momente dificile, precum ziua de 8 decembrie 1920, când fanatici ai comunismului și agenți ai Moscovei au amplasat la Senat, chiar sub scaunul președintelui Camerei superioare, un obuz german din vremea războiului, transformat în bombă cu ceas. În acea zi, la ora 14:30, se producea o mare tragedie, unul dintre martori fiind Episcopul Oradiei și senatorul Roman Ciorogariu (1852-1936).

După trei ani de război (1916-1919), societatea românească se confrunta cu o mulțime de probleme sociale: lipsa locurilor de muncă, sărăcie aproape generalizată, sute de mii de copii orfani, văduve ori mutilați de război care trăiau de pe o zi pe alta, polarizarea bogăției etc. Marile reforme mai aveau de așteptat câțiva ani până să-și producă roadele. Începând cu greva tipografilor din decembrie 1918, continuând cu grevele din 1919 și culminând cu greva generală din 20 octombrie 1920, nemulțumirile oamenilor erau tot mai mari și, de multe ori, guvernele au apelat la soluții de forță pentru rezolvarea problemelor sociale. Metode cinice și brutale au fost utilizate, în anul 1920, pentru înăbușirea grevei generale de către Constantin Argetoianu, ministru de interne în guvernul generalului Averescu, un dușman declarat al comunismului și socialismului. În acest context tensionat, în ziua de 8 decembrie 1920, întreaga Românie Mare se cutremura la auzul unei știri îngrozitoare. În incinta Senatului, adepți ai ideilor comuniste detonaseră o bombă care făcuse mai multe victime în rândul elitei politice românești.

O tăcere mortală

În acea zi nefastă de 8 decembrie, Max Gold­stein, Saul Osias și Leon Lichtblau, fanatici ai comunismului și agenți ai Moscovei, au dus la capăt un adevărat act terorist. Au amplasat sub scaunul președintelui Senatului, cu o seară înainte, un obuz german rămas din vremea războiului, care fusese modificat și transformat într-o bombă cu ceas. La ora 14:30 s-a produs tragedia: pierderi de vieți omenești, răniți și mai ales oameni traumatizați de neobișnuita întâmplare. Unul dintre martorii acestui episod nefericit al istoriei noastre a fost Episcopul Oradiei și senatorul Roman Ciorogariu, o mare personalitate a Bisericii Ortodoxe Române, un luptător pentru unitatea națională, care a scris istorie la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, și a suferit prigoana bolșevicilor unguri în 1919. Lupta și suferința sa l-au transformat într-un reper și simbol al societății românești din perioada interbelică, devenind primul Episcop al reînviatei Eparhii a Oradiei și membru al Parlamentului.

Peste ani, Roman Ciorogariu și-a așternut memoriile pe hârtie, o valoroasă mărturie a istoriei naționale și în egală măsură o frumoasă frescă a societății acelor timpuri. „Soarta nu mi-a hărăzit norocul să-mi realizez această dorință, căci au intervenit evenimente cari mi-au demobilizat putința întoarcerii la trecut. Mi-a ieșit în cale Max Goldstein cu bomba dela senat și mi-a frânt în două chiar mâna dreaptă”, a scris episcopul în prefața memoriilor sale, motivând și întârzierea demersului său. În cartea sa, „Zile trăite”, Roman Ciorogariu descrie în detaliu momentul respectiv: „(…) Pe când luă cuvânt d-l general Coandă, intră și episcopul Radu prin mijlocul băncilor în incintă; mă întorc la dânsul să-l salut, mă întreabă ce e nou acasă în Oradea, căci d-sa era mai de mult la București, zice o bună ziuă și celorlalți apoi îmi întinse mâna și zise: trec dincolo, că am să vorbesc cu cineva. Cu aceste cuvinte pe buze a pornit spre banca ministerială, unde era ministrul Greceanu, iar eu m-am întors spre banca episcopală. În (...) mișcarea aceasta se cutremură sala de un fulger și trăsnet cum sunt descărcările electrice de vară și se umple incinta de un fum infernal și, ca și cum ar fi încremenit lumea pe loc, urmează o tăcere mortală. În nenorocire a fost și un noroc. Erau două baterii puse și a explodat numai una. De exploda și a doua, praf și cenușe se prefăcea întreg edificiul Senatului. Simții o pocnitură puternică ca de ciocan în brațul drept și, printre funinginii ce-mi acoperiră fața, zării la podiul prezidial foc verziu-gălbiniu și-mi dădui seama că e bombă. Înaintea mea, un corp mare negru, de-alungul lui întins un brâu roșu. Singur, cum mă aflam, plecai spre eșire, lăsând urme de sânge după mine și începui să strig: sunt rănit. Senatorii reculeși de sub sguduirea mare, începură să alerge și medicii să dea primul ajutor. Am fost condus în biroul prezidențial, unde pansau pe președintele Senatului, domnul general Coandă, alb ca păretele. Mă așezară și pe mine într-un fotoliu și atunci văzui că brațul îmi este rupt în două și mâna atârna în jos ca o bucată streină, scurgându-se sânge din ea”.

Proverbiala lipsă de punctualitate a românilor a făcut ca numărul victimelor să fie redus. Octavian Goga, președintele Senatului, sub scaunul căruia fusese amplasată bomba, prins cu acordarea unor audiențe, a întârziat, fapt care i-a salvat viața. Mulți alți senatori au întârziat, din motive diferite, scăpând și ei de grozăvia atentatului. Atentatul a provocat, însă, moartea pe loc a Episcopului greco-catolic Demetru Radu, iar câteva zile mai târziu, din cauza rănilor, au murit ministrul justiției Dimitrie Greceanu și senatorul Spirea Gheorghiu. Au mai fost răniți episcopii Roman Ciorogariu și Nifon Niculescu. Alți senatori, ziariști și public aflat în clădire s-au ales cu răni ușoare.

„Pe cei morți și răniți i-a răsbunat ­un fiu al diecezei mele”

În aceeași lucrare memorialistică, Roman Ciorogariu descrie vizita pe care i-a făcut-o regele Ferdinand la spital, acesta admirându-i tăria de caracter, apoi calvarul, vreme de patru luni, în care a fost supus unor operații ce i-au salvat mâna. Despre atentator și soarta sa, memorialistul scrie: „Pe cei morți și răniți i-a răsbunat un fiu al diecezei mele, soldatul Heringă din Cheresig, care a pus mâna pe Max Goldstein la a doua lui venire din Hanaanul Sovietelor, înarmat din nou cu explosiv, pentru a-și continua atentatele. Max Goldstein voia să corupă pe Heringă cu bani să-l lase scăpat, când însă acesta a refuzat mita, într-un moment dat a tras dintr-un revolver în Heringă. Acesta însă a mai avut atâta putere să dea alarma prin o descărcătură de pușcă și Max Goldstein ajunse prins și ferecat, adus la București. S-a vindecat apoi și Heringă, care astăzi poartă medalia pe piept în Cheresig, iar Max Goldstein a încercat ultimul act de teroare asupra paznicilor săi, greva de înfometare în care a murit ca un monstru al ființei omenești… Las concluziile acestor constatări altora, eu sunt simplu cronicarul fiorosului atentat de la Senat”. Max Goldstein a scăpat, în decembrie 1920, fugind în Bulgaria, însă anul următor s-a întors în România și avea să moară, în 1924, în închisoarea de la Doftana, după 32 de zile de grevă a foamei.

Oameni nevinovați au căzut pradă, în 8 decembrie 1920, atacurilor unor oameni hrăniți cu ideile născute în țara sovietelor, care nu vedea cu ochi buni România Mare și la a cărei destrămare a contribuit URSS, în anii ’40. Acest episod a arătat societății românești cât de toxice erau comunismul și ideile sale și a determinat, într-un final, clasa politică să se angajeze pe calea democrației și a dezvoltării noii Românii. Până la moartea sa, Episcopul Roman Ciorogariu a fost un exemplu de slujitor devotat al lui Dumnezeu și al țării sale. În testamentul său ne-a lăsat cuvintele: „Zidiţi Biserica în suflete şi clădiţi România nouă pe această Biserică - mamă a naţiunii române. Fiţi buni creştini şi buni români (...). Iată sufletul pe care-l las vouă, tuturora, moştenire. Prin el doresc să rămân între voi, primiţi-l cu acea iubire cu care eu vi-l transmit, nu ca un cult, ci ca o călăuză pentru cei ce vor să umble pe jos pe urmele lui Hristos”.

Citeşte mai multe despre:   Episcopul Roman Ciorogariu