Se împlinesc 80 de ani de când sute de români au fost așezați sub glie, mulți în gropi comune ale învierii, răpuși de ura nestăpânită a celor de departe și a unora dintre cei de aproape. 80 de ani de când pământul Transilvaniei mele, al Sălajului meu a fost sfințit de sângele celor nevinovați. În urma Dictatului de la Viena, peste 350 de români din Sălaj au fost omorâți în mai puțin de două săptămâni, în vreme de pace, într-o situație nebeligerantă, în hotarele lor, în satele lor, în casele lor de cei pe care au acceptat să-i primească chiar cu flori.
Scriu acest text cu mare greutate, cu lacrimi, cu durere, cu părere de rău. Scriu în timp ce mi se perindă prin minte icoane, troițe, chipuri și morminte, monumente, chipuri ale celor de demult, ale supraviețuitorilor, văzute în copilărie, ale urmașilor celor uciși. Dintre aceste chipuri se desprinde icoana preotului martir Traian Costea din Parohia Treznea. A fost asasinat în 9 septembrie 1940 pentru vina de a fi „preot valah”.
Pătimirile părintelui Traian Costea sunt cel mai bine evocate de preoteasa Cornelia Costea, martor direct al supliciilor la care a fost supus părintele. Declarația ei, dată la câteva zile de la masacru, este cutremurătoare:
„Subsemnata Costea Cornelia, soția preotului ortodox Costea Traian, din comuna Treznea, județul Sălaj, născută în anul 1881 în comuna Călățele, județul Cluj, căsătorită, cu patru copii toți majori, declar următoarele: Luni, 9 Septembrie 1940, orele șapte dimineața, au intrat în comuna Treznea trupele de ocupație maghiare. Soțul meu, preotul Costea Traian, confecționându-și un drapel trei-culori maghiar, a plecat spre mijlocul satului pentru a primi trupele de ocupație. Acolo erau adunați toți fruntașii comunei, în frunte cu preotul, notarul Vasile Mărcuș, învățătorul Lazăr Cosma etc., care, cu flori, au primit trupele de ocupație. Fiica mea, Costea Otilia, care era în fața casei, a fost întrebată de ofițerii care treceau dacă este unguroaică. Vecinii Gáll Mari și Gáll Boszi au răspuns că este fiica preotului ortodox român din comună, la care ofițerii au răspuns: «Nu face nimic, o să fie și ea unguroaică». Ocuparea comunei s-a făcut în cea mai perfectă liniște. După ce trupele sau o mare parte din ele au trecut mai departe, parte rămânând în Treznea, preotul împreună cu țăranii s-au împrăștiat la casele lor. Pe la orele 10 a.m., data de mai sus, s-a dezlănțuit asupra comunei o urgie fără seamăn. Trupele maghiare, care veneau după primele trupe de ocupație, au început să împuște tot ce le ieșea în cale și să ardă tot pe unde treceau. De departe se auzeau împușcături și vaiete dinspre capătul comunei. Puhoiul, ajungând în mijlocul comunei, s-a dat la fapte de un barbarism nemaipomenit, astfel o ceată de soldați cu chiote și împușcături au intrat în curtea casei noastre strigând: «Să iasă popa valah». Preotul care se găsea în casă împreună cu mine, auzind strigătele, a fugit în podul casei, luând cu sine pe mine și pe servitoare. În podul casei am început să ne baricadăm cum puteam mai bine. Ostașii au dat foc casei și strigau mai departe «să iasă preotul vlah». Preotul, știind limba maghiară și la sfatul meu, a ieșit afară crezând că prin prezența lui și prin vorba bună va putea calma pe soldați, însă nu a coborât decât patru trepte și a fost împușcat prin piept de unul din soldați, după care a fost târât din cameră pe coridor afară și a fost lăsat apoi pe scările pridvorului. Casa arzând, iar fumul înăbușindu-ne în podul casei, am căutat să ne strecurăm afară din casă și să fugim unde vom putea. În fuga noastră din casă am găsit pe părintele întins pe spate pe scările pridvorului, pe față prezentând mai multe vânătăi provenite probabil de la urma loviturilor primite după ce a fost omorât. Eu am fugit la al treilea vecin, un ungur cu numele Titkös și, plângând, i-am spus ce ni s-a întâmplat și că de ce n-a venit să ne ajute, deoarece ne promisese formal că nu ni se va întâmpla nimic dacă vom rămâne în comună. El mi-a răspuns că nu a putut veni pentru că nu i-a dat voie armata să vină. Între timp, și casa vecinului Titkös a început să ardă, luând foc de la celelalte aprinse, și împreună cu el am fugit la locuitorul Bay Feri, unde însă servitoarele mi-au spus să nu rămân acolo, deoarece voi fi căutată de armată, astfel că am fugit și de acolo la marginea satului pe deal la o casă, a lui Varga, unde după puțin timp a venit și fiica mea Otilia, care mi-a spus că la începutul măcelului s-a refugiat la casa lui Gáll Iozsi, de unde a fost ridicată de un soldat, același soldat care l-a împușcat pe părintele Costea Traian, tatăl ei, și a fost dusă de acesta împreună cu soldații până la marginea comunei Păușa, unde urma a fi executată. Fiica mea a fost salvată de dăngănitul clopotelor de la biserica ortodoxă, clopote care au fost trase din ordinul armatei maghiare ca semn de bucurie pentru ocuparea comunei, clopotele fiind trase și la biserica reformată. Drept pedeapsă pentru aceasta, clopotarii de la biserica ortodoxă au fost împușcați chiar în turnul bisericii. Fiica mi-a spus mai departe că a scăpat cu viață din mâna călăului tatălui ei datorită intervenției unui ofițer ungur care, în momentul când se trăgeau clopotele, trecând cu unitatea lui pe stradă, a fotografiat pe fiica mea împreună cu alte fete unguroaice din sat. La intervenția ofițerului, fiica mea a fost lăsată să plece, iar ofițerul i-a dat drept amintire o batistă cu inițialele lui pentru că batista fiicei mele care plângea a fost luată de un soldat și aruncată jos și călcată în picioare, iar soldații o batjocoreau, spunându-i că din toate lucrurile frumoase pe cari le-a avut acasă a mai rămas numai cu ce este pe ea. Pe când fiica mea îmi spunea celea ce i s-au întâmplat, a venit la casa lui Iozsi Varga un locuitor care a spus lui Varga ca toți ungurii, cu mic, cu mare, să se ducă la casa lui Boy Feri. Eu, împreună cu fiica mea, am plecat în pădure. După plecarea noastră, comuna a fost bombardată de artileria maghiară, nerămânând în comună decât câteva case și acelea ale ungurilor. Am stat prin pădure și pe la casele din pădure până în 13 septembrie 1940, când am plecat în pădurea Buciumi, unde fiica mea a fost arestată din nou de către jandarmii din comună și ținută arestată până în 15 septembrie a.c. când a fost eliberată. Ea, după spusele unor cunoscuți, s-ar fi refugiat în România, cu o mașină în care se găseau doi civili, probabil români. În comuna Bucium, am auzit că soțul meu a fost văzut ars din brâu în sus, probabil de incendiul care ne-a distrus casa. Din comuna Bucium am plecat la Cluj, la Episcopia Ortodoxă, unde am întâlnit pe părintele Mureșan Gligore din comuna Câțcău, județul Someș, refugiat și dânsul, și împreună cu el și cu Bizu Dumitru, notar în comuna Cășei, județul Someș, Alexandru Bărbos, elev de liceu din Dej, Toma Ioan, elev din Dej, D-șoara Șomcutean, elevă din comuna Cășei, județul Someș, am venit la Turda.
Aceasta îmi este declarația pe care o susțin și o semnez cu mâna proprie.
Turda, la 23 septembrie 1940”
(document pus la dispoziție de actualul preot paroh al Parohiei Ortodoxe Treznea, părintele Ionuț Știrb).
Mărturia preotesei Cornelia Costea, dată la două săptămâni de la actele odioase, scoate în evidență, dincolo de evenimentele tragice, neînțelese, trăite de familia sa și de comunitatea căreia îi aparținea, și alte câteva aspecte care merită reținute. Locuitorii din Treznea nu au primit cu ostilitate trupele de ocupație, ba dimpotrivă, în sunet de clopot, cu flori și drapel maghiar. Cu excepția frustrărilor generate de împroprietărirea unor țărani cu o parte din moșia lui Bay Francisc, situată în zona Măgura, între locuitorii maghiari, români și evrei ai localității nu exista o stare de conflict, ci mai degrabă una de solidaritate: copiii mergeau la școală, creșteau și se jucau împreună, vecinii aveau o comunicare bună și se ajutau reciproc. Aceste solidarități au funcționat, în mare măsură, și în timpul invaziei barbare a localității și, probabil, această solidaritate a dus la salvarea unor vieți, fapt care nu trebuie nici uitat, nici trecut sub tăcere. Se remarcă și solidaritatea între preot și credincioși, între intelectuali și țărani, între „patroni” și „angajați”. Nu putem să nu remarcăm incertitudinile pe care le trăiau cei care au reușit să fugă din acest loc al terorii: nu știau ce s-a întâmplat cu cei morți, nu știau ce s-a ales de cei vii, nu știau ce va urma pentru ei. Mai trebuie subliniat un lucru: Episcopia Ortodoxă de la Cluj a devenit un loc de adăpost, fie și provizoriu, pentru refugiații din zonele de ocupație.
