Mărturisiri la înțelegerea smerită a Sfintei Învieri

Nu există articole publicate în presa interbelică semnate de jurnalistul și poetul Sandu Tudor, viitorul întemeietor al Rugului Aprins, viitorul monah Daniil de la Rarău, care să nu fie impregnate de credința creștină. Chiar și atunci când semnează articole social-politice polemice, unele deosebit de aspre. În perioada marilor sărbători creștine era firesc să mediteze și să scrie asupra însemnătății acestora. Dar și în articolele explicit creștine stilul în care scrie este același: nonconformist, ușor polemic cu cititorul nevăzut, tocmai pentru a-l trezi, și totodată mustind de credință. Este același Sandu Tudor care scrisese deja „Acatistul Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou, boarul lui Dumnezeu”, acatist care fusese acceptat, citez, „cu elogii” și primise, pentru publicare, binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (în ședința din 30 mai 1928), același Sandu Tudor care traducea în acei ani din Sfântul Simeon Noul Teolog. Redăm un articol, publicat de Sandu Tudor chiar pe prima pagină, ca editorial, în ziarul „Credința” (1 mai 1937), cu prilejul Învierii Domnului, jurnal al cărui director era.

Pentru o adecvată contextualizare, precizăm că articolul de față a apărut exact o zi mai devreme, întrucât Sfintele Paști s-au sărbătorit în anul 1937 în ziua de 2 mai. Cât se poate de natural, articolul are poezia sa - și trebuie citit inclusiv în această perspectivă - fiindcă este scris de cel care este socotit astăzi unul dintre cei mai însemnați scriitori de acatiste din literatura română. Deloc întâmplător, Vasile Voiculescu, un alt mare poet mistic, îi va dedica peste ani părintelui Daniil Sandu Tudor acest catren: „Te-ai retras din veac și lume, în taina sihăstriei,/ Râvnind să fii un simplu ieroschimonah.../ Dar harul te urmează: și, peste plai valah/ Te unge însuși Duhul, Vlădică-al poeziei” (15 martie 1958). Nu în ultimul rând, profesorul Alexandru Mironescu mărturisește că prietenul său Sandu Tudor era deja un căutător al rugăciunii inimii, încă din anii ’30 - ceea ce se poate întrezări și în meditațiile care urmează:

*

Mântuirea noastră e asemenea unei scări, scara din visul lui Iacob, pe care duhurile înge­rești suie și coboară. Dar ca să se împlinească această mântuire a trebuit ca Însuși Dumnezeu să scoboare scara spre noi. Domnul a venit pe pământ, adică S-a întrupat, a luat chip de om. Faptul acesta, al închiderii în trup a lui Dumnezeu, este în sine o umilire de sine a lui Dumnezeu, izvorâtă din prea plinul dragostei Sale.

Faptul mântuirii noastre este, prin urmare, o scară de umilință a lui Dumnezeu, care începe cu nașterea, trece prin moarte și ajunge la Înviere. Moartea pe Cruce și Învierea sunt „înjosirea desăvâr­șită, fără măsură a lui Dumnezeu“, treapta cea din urmă a smeririi lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a făcut mic de tot și sărac, plăpând și batjocorit, bătut în cuie cu tâlharii și a murit spânzurat pe lemn precum cel din urmă dintre muritori.

*

Până la sfârșitul veacurilor, toată lucrarea mântuirii omului e această umilință până la capăt a lui Dumnezeu. Această îndelungă-răbdare a Lui. Lumea știe că Cel ce și-a zis Sieși Hristos a fost răstignit în Iudeea în zilele lui Ponțiu Pilat. Mărturia aceasta nu o tăgăduiește nimeni. Uciderea lui Dumnezeu, vremurile noastre o afirmă cu uriașul ecou al ateismului desăvârșit.

Pentru că actul mântuirii rămâne însă până la capăt, această lucrare a smereniei Domnului, nimeni nu poate să dovedească lumii Învierea. Învierea lui Hristos până la Judecata din urmă nu poate fi decât mărturisită printr-un act de credință, adică prin smerirea omului de sine. Dovada Sfintei Învieri nu o poate face decât Însuși Dumnezeu. Dovada aceasta nu poate fi decât arătarea față către față a lui Dumnezeu, a Viului Adevăr. Dar această arătare, a Sfântului Adevăr, noi nu o putem răbda, fiindcă cea mai mare parte a făpturii noastre e urzită din minciună și păcat. Minciuna nu poate sta întreagă în fața Adevărului, așa cum întunericul nu poate sta în fața luminii. Dacă Domnul ne-ar dovedi Învierea Sa, ar trebui să treacă de la această smerenie și îndurare a Sa la o arătare de slavă și putere. Cenușă și pulbere ne-am face și nimic nu am mai fi, pentru că în omul de azi nu dăinuiește aproape deloc Adevărul. Dacă în lumina soarelui nu putem privi, dar în fața lui Dumnezeu? Această arătare fățișă a Domnului de slavă va fi, prin urmare, sfârșitul lumii, la sfârșitul Lumii. Până atunci avem răgazul să ne reînnoim, pe temeiurile de adevăr ale vieții, să „creștem până la statul lui Hristos”, cum spune Evanghelia. Să facem școala umilinței dumnezeiești.

*

Intuiția Învierii, cum că viața nu vine și nu căpătuiește în neant, nu o ai decât printr-o „voință de a crede”. Secretul oricărei mărturisiri de credință e secretul și tâlcul umilinței lui Hristos. E un act creator și pozitiv al omului prin propria sa smerire. Omul, dându-și seama de limitele sale, poate năzui depă­șirea.

*

Nu știu ce scriitor însemna pe hârtie, fiind în pușcărie, acest zguduitor adevăr: „inimile sunt făcute să fie sfărâmate”. Pustnicii și asceții tuturor veacurilor ne mărturisesc fața cealaltă a acestui adevăr: „împietrirea inimii e moartea sufletului, mai înainte și mai grozavă decât moartea trupului”.

Încercarea pe care ți-o aduce trăirea smereniei creștine e tocmai aflarea acelei discipline omenești, acelei discipline vitale care sparge nesimțirea, împietrirea inimii, această împietrire ce ne desparte de noi înșine.

*

„Morminte văruite”, ne spune Hristos că suntem. Fiecare om năzuiește să se realizeze minunat în propriul său idol de piatră. De fapt, nu suntem decât „morminte văruite”, în inima cărora e închis câte un stârv. Smerenia creștină care ne duce la Înviere și la mântuire e școala aceasta de sfărâmare a tuturor idolilor omenești sau zeicești, în înseși inimile lor de piatră. Învățarea limitelor omului, smerenia, te scoate din propriul tău mormânt, îți stârnește în adâncul ființei tale acea predispoziție și stare pentru efortul adevărului lăuntric și dăruie judecății tale o libertate mai mare, făcând-o să-și dea seama de neputința sa.

Înțelegerea Învierii nu poate fi decât prin ascultarea acestui adevăr lăuntric, ca o meditație de limită, lângă piatra propriului tău mormânt, lângă propriul tău „mormânt văruit”, lângă tine însuți.

Temeiurile pentru o înțelegere a Sfintei Învieri sunt tainice. Biserica lui Hristos le poartă în viața sa cea mai ascunsă, cea mai de negrăit. Iconografia creștină, din veacurile ei cele mai de glorie, nu întruchipează deloc clipa Învierii. Ea rămâne până la sfârșit un mister. Mormântul Domnului a fost pecetluit și a rămas pecetluit și după Înviere.

Dovada cea neștirbită stă în întoarcerea către noi înșine, în apropierea de propriul nostru mormânt, care suntem noi înșine, de propria noastră renaștere sufletească, înviere.

Omul cel adevărat e chezaș Învierii celei adevărate. Ca să înțele­gem Sfânta Înviere, să ne apropiem de omul cel adevărat care așteaptă în fiecare din noi.