Femeia apare în Evanghelie deseori, chiar dacă nu se fac referiri la misiunea ei, în mod frecvent. Dar Iisus Hristos echilibrează poziţia ei în societate, prin raport cu cea a bărbatului, acordându-i o valoare pe care adesea tradiţia ulterioară o neglijează. Atitudinea femeilor, la Răstignire, şi apoi la mormântul Domnului, învăluie evenimentele acestea într-o aură de iubire, de curaj şi de jertfelnicie, care pune în umbră atitudinea ucenicilor.
La finalul evangheliilor celor patru apostoli (Matei 27, 55-61; 28, 1-11; Luca 23, 55; 24, 1-10; Ioan 19, 25, 20, 1-19) femeile care au însoţit pe Iisus în toată propovăduirea Lui, dar mai cu seamă Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, Ioana, Salomeea, Maria, mama lui Zevedeu, ele - şi nu ucenicii - au rămas la picioarele crucii şi, apoi la mormântul lui Iisus, după cum nu au avut linişte în zilele următoare, ci s-au dus la mormânt „aducând miresmele pe care le pregătiseră“ pentru trupul Domnului lor. Atunci acel grădinar, Care era Iisus Hristos, îi spune pe nume: „Maria!“. Tonul pe care l-a folosit Iisus Hristos, accentul cu care a spus, au făcut ca Maria să-L recunoască. Deşi era acelaşi Iisus Hristos în carne şi oase, cum Se arată El mai târziu către Sfinţii Apostoli, însă avea ceva schimbat. Fără îndoială era înfăţişarea Sa dumnezeiască, chipul Său transfigurat. De aceea nu era recunoscut decât de cei care aveau cu adevărat inima curată şi ochii inimii luminaţi. Atunci Maria L-a recunoscut şi a căutat să se apropie de El. Şi Iisus i-a spus: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.“ (Sfânta Evanghelie după Marcu).
La picioarele crucii Mântuitorului
Maria Magdalena, această mironosiţă căreia Iisus îi scoate şapte duhuri din fiinţa ei şi o face cea mai aprigă apărătoare a creştinismului şi mărturisitoare a lui Hristos, plângea la mormânt când celelalte femei plecaseră. Ea căuta trupul Domnului, însă mormântul era gol. Apoi, întâlneşte pe cineva la mormânt şi credea că este grădinarul. De aceea îl întreabă: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica“ (Ioan 20, 15).
Tradiţia occidentală, de la Grigorie cel Mare, a asimilat-o pe Maria Magdalena cu păcătoasa care s-a pocăit şi a venit să ungă picioarele lui Iisus (Luca 7, 36 -38) şi chiar cu Maria, sora lui Lazăr. Dar nimic în Evanghelie nu permite această identificare, respinsă de majoritatea Părinţilor Răsăriteni. Într-adevăr, a fi posedat de demon nu însemna o viaţă numai de păcat. Sfântul Simion Metafrastul interpretează în mod alegoric „cei şapte demoni“ ca fiind cele şapte păcate ce se opun virtuţii; dar el nu este urmat de ceilalţi Părinţi.
Supravieţuind vitregiilor vremii, mâna stângă a Mariei Magdalena emană până în ziua de astăzi un miros dulce şi este aşezată spre închinare la mânăstirea Simonos Petra din muntele Athos.
În cântările liturgice (îndeosebi în cele psaltice), conform tipicului bisericesc, stihira Evangheliei în glasul al treilea îi este dedicată Sfintei Maria Magdalena: „Mariei Magdalena, celei ce a vestit Învierea Mântuitorului cea din morţi şi arătarea, necrezând Ucenicii, au fost mustraţi pentru învârtoşarea inimii. Fiind apoi înarmaţi cu semne şi minuni, la propovăduire au fost trimişi. Şi Tu Doamne, la începătorul luminii, la Tatăl, te-ai înălţat. Iar ei au propovăduit pretutindeni cuvântul, cu minuni încredinţându-I. Pentru aceasta, luminându-ne printr-înşii, mărim Învierea Ta cea din morţi, Iubitorule de oameni, Doamne“.
La fel şi stihira a şaptea de la Laude, glas III, mult cunoscută iubitorilor de muzică bizantină: „În mormânt te-a căutat, venind în ziua cea dintâi a săptămânii, Maria Magdalena; dar neaflându-te se tânguia cu plângere zicând: vai mie Mântuitorul meu, cum Te-au furat, Împărate al tuturor? Dar doi îngeri de lumină purtători din lăuntrul mormântului au strigat: ce plângi, o, femeie? Plâng, a zis, că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Dar ea, privind înapoi, cum Te-a văzut a strigat: Domnul Meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie!“. Ele sunt cântări foarte înduioşătoare şi expresive, pe care corurile bizantine le interpretează foarte des. (Adrian Dobreanu)
