Minunea petrecută la Mănăstirea Neamț sau când pietrele vorbeau

Amintirile sunt cel mai prețios tezaur pe care îl purtăm cu noi în drumul vieții, mai ales amintirile sfinte, legate de altare, mănăstiri și biserici, de oameni minunați și de întâmplări sfinte, care poartă pecetea lucrării Duhului Sfânt, Mângâietorul, pe care L-am primit ca un neprețuit dar al Bisericii și al nostru, al fiecăruia.

În urmă cu mulți ani, mai precis în luna mai 1986, într-o seară, mă îndreptam spre biserica Mănăstirii Neamț. Era un obicei pe care mi-l făcusem în timpul studiilor de la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț. Participam, mai ales în ajunul marilor sărbători și al duminicilor, la slujba Privegherii săvârșită în voievodala ctitorie ștefaniană, considerată cea mai frumoasă dintre locașurile pe care marele Domnitor al Moldovei le-a închinat Mântuitorului, în lunga perioadă a domniei sale.

Biserica Mănăstirii Neamț, afierosită Înălțării Domnului, păstrează deasupra ușii de la intrare o pisanie, care este de fapt nu doar o însemnare istorică, ci și o rugăciune. Marele Domn îl ruga pe Mântuitorul Hristos, Cel înălțat întru slavă, „să ne acopere cu mila Sa, de acum și până în veac”.

Era într-o sâmbătă, iar această zi a căzut atunci în 24 mai, când este pomenit Sfântul Cuvios Simeon de la Muntele Minunat din Siria, un avvă al cărui cinstit cap, marele Domn al Moldovei l-a cum­părat și l-a dăruit bisericii pe care a ctitorit-o la Mănăstirea Neamțului.

Era la vremea Vecerniei, iar drumul care ducea dinspre clopot­niță către biserică avea atunci o altă configurație.

Pe întreaga lățime a aleii de piatră prinsă în ciment se ridicaseră la un moment dat pietrele și cimentul vreo treizeci de centimetri, iar în mijlocul acestei ridicături a pietrelor se observa pământul dinăuntru. Am crezut mai întâi că este vorba de o conductă care s-ar fi spart în pământ. Chiar îmi amintesc că unii dintre trecători săreau deasupra pietrelor ca și cum ar fi vrut să le așeze la locul lor.

Le-am revăzut a doua zi, duminică, 25 mai, în aceeași stare, iar luni, în ziua de 26 mai, părintele econom al mănăstirii, protosinghelul Anania Ulian și câțiva ucenici au început să sape în locul respectiv vreun metru și ceva, dar nu au găsit nimic. Pământul era uscat, așadar nu putea fi vorba de o conductă spartă în pământ.

Lucrarea a fost lăsată deoparte, însă marți, 27 mai, săpăturile au continuat încă douăzeci-treizeci de centimetri. Atunci au fost descoperite osemintele plăcut mirositoare și galbene ale unui cuvios necunoscut, care nu avea o cărămidă sub căpătâi, după obiceiul înmormântării călugărilor, dar totuși cu o forță duhovnicească rar întâlnită a făcut ca pietrele și cimentul de deasupra să cedeze, iar osemintele sale să fie descoperite în chip minunat.

Se pare că aceste oseminte au aparținut unui călugăr cu viață sfântă din obștea Mănăstirii Neamț, chiar din perioada ei de început, pentru că înainte cu o sută de ani de a se construi Biserica „Înălțării Domnului”, un alt Domn al Moldovei, Ştefan I Mușat, a zidit în 1375 prima biserică de piatră, ale cărei urme de temelie se păstrează în incinta lavrei.

În jurul acestei biserici se îngropau monahi, întrucât numărul lor nu era prea mare, și probabil unul dintre ei își găsise loc de odihnă sub actuala alee care duce de la clopotniță către biserică (atunci Biserica „Înălțării Domnului” nu exista).

Ce s-a întâmplat după aceea este bine să fie cunoscut de către cei care nu au fost contemporani cu această minune. Foarte mulți oameni din satele din jur, preoți și monahi de la alte mănăstiri au venit să se închine minunii descoperirii osemintelor în chip nemai­auzit.

Osemintele au fost așezate într-o răcliţă și cinstite în zilele acelea de toți pelerinii care au venit în grabă la Neamț, în vremea regimului comunist, ostil Bise­ricii.

Îndată, au apărut și autori­tățile comuniste și mai ales oamenii Securității, care au hotărât ca osemintele găsite să fie îngropate. Eclesiarhul mănăstirii, Părintele Anania Ulian, a avut însă inspirația de a le așeza nu într-un nou mormânt, ci în Eclesiarhia mănăstirii, unde nu aveau acces nici monahii, nici credincioșii.

În zilele respective, se afla în ținutul Neamțului Mitropolitul Moldovei, Patriarhul de mai târziu Teoctist Arăpașu, însoțit de părinții Scarlat Porcescu, istoric și scriitor, care a lucrat mulți ani în Administrația de la Iași, și de părintele Alexandru Ciurea, fost profesor la Institutul Teologic de Grad Universitar din București.

Mitropolitul a ajuns până pe marginea gropii unde s-au găsit osemintele. Acolo se aflau lumânări aprinse. El a hotărât ca osemintele să fie spălate și așezate într-un loc cuviincios.

Se pare că dosarul cu ceea ce s-a întâmplat în mai 1986 la Mănăstirea Neamț a ajuns și pe masa președintelui de atunci al României. A fost multă agitație în zona Neamțului, tot felul de presiuni, inclusiv asupra elevilor seminariști, care nu au avut voie să vorbească despre aceasta altora.

Și eu am trecut printr-o asemenea experiență. Mi s-a comunicat să nu transmit nimănui aspecte ale întâmplării de la Neamț.

Ceea ce s-a întâmplat mai târziu este cunoscut. Osemintele călugărului cu viață minunată pentru care s-a făcut această minune au fost, îndată după 1990, așezate într-o raclă, chiar în biserica cea mare a Mănăstirii Neamț.

Au venit oamenii puterii, care nu priveau cu ochi buni astfel de situații. Se crease la Mănăstirea Neamț un adevărat pelerinaj. Oamenii din sate veneau către locul respectiv, iar slujitorii Securității și autoritățile locului erau de-a dreptul îngrijorate. De aceea s-a și dispus ca osemintele să fie îngropate într-un loc din cimitirul mănăstirii.

Mă gândesc adeseori la ceea ce s-a întâmplat în vremea Mântuitorului, contestat de mai-marii iudeilor, de cărturari și farisei, care nu priveau cu ochi buni propovăduirea adevărului despre Împărăția Cerurilor și popularitatea de care se bucura. Aceștia i-au spus la un moment dat Mântuitorului să-și certe ucenicii pentru ca aceștia să tacă, atunci când se strigau cuvinte de slavă și laudă. Mântuitorul a replicat: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”.

Într-o vreme în care mulți oameni erau obligați să tacă, pentru că așa erau regulile perioadei respective, pietrele au început să vorbească despre viața minunată a sfinților de altădată din obștea Mănăstirii Neamț. Mănăstirea nu a dus niciodată lipsă de călugări cuvioși, cei mai mulți dintre ei necunoscuți de către oameni, dar cunoscuți de către Dumnezeu.

Ne bucurăm în vremea noastră de cinstirea unor sfinți care au legături speciale cu Mănăstirea Neamț, cum ar fi: Sfântul Paisie de la Neamț, Sfântul Pahomie de la Gledin sau Sfântul Ioan Iacob. Cu atât mai mult, trebuie să știm că mulți dintre cei aflați în cimitirul mănăstirii sunt de fapt și cetățeni ai Împă­răției lui Dumnezeu, bucurându-se de slava negrăită care le-a fost făgăduită de Preamilostivul Dumnezeu.

Întâmplarea de la Mănăstirea Neamț de la sfârșitul lunii mai 1986 este una plină de tâlc și vorbește despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu și despre descoperirea unor oameni minunați, așa cum se întâmplă și în Muntele Athos, ori în multele mănăstiri din cuprinderea ortodoxă, acolo unde se află sfinți și cuvioși bine­plăcuți ai lui Dumnezeu.

Locul unde s-a întâmplat minunea, pe aleea de la clopotniță către biserica mare a Mănăstirii Neamț, a fost acoperit cu o lespede de marmură pe care s-a gravat în puține cuvinte minunea dăruită mănăstirii atunci, într-o vreme cu valuri învolburate, care încercau să lovească corabia Bisericii.