Mirul bunătății Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este cel mai iubit și popular sfânt al Bisericii. Numit al doilea Înainte­mergător, prietenul şi lauda apostolilor (Acatist), întâistătător al ierarhilor, el se bucură de o mare cinstire în rândul credincioşilor din toată lumea creștină. Populari­tatea sa, în Răsărit și Apus, l-a făcut, după Preacurata Născătoare de Dumnezeu, alături de Sfântul Ioan Botezătorul și Sfinții Apostoli Petru şi Pavel, printre cei mai populari sfinți ai creștinătății. Caracte­ristica principală a vieții sale a fost bunătatea.

Sfântul Nicolae s-a născut la 15 martie 270 în localitatea Patara, provincia Licia, din Asia Mică, părinții săi fiind Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat mare ales al lui Dumnezeu, căci prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, miercurea şi vinerea. Crescând, evita jocurile copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare, dar înţelegând deşertăciunea lumii şi limitele ştiinţelor profane, s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti - viaţa monahală. Studiind şi meditând asupra textelor Sfintei Scripturi în general şi ale Sfintelor Evanghelii în special, a înţeles că sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului sunt a trăi în dreapta credinţă, sporind până la desăvârșire iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

După ce, în urma unei călătorii la locurile sfinte din Israel şi Egipt, s-a întors sporit în evlavie şi înţelepciune, tânărul curat la suflet şi la trup a fost hirotonit preot la doar 23 de ani. Odată hirotonit de către un bătrân îmbunătăţit, episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume - Nicolae, a început slujirea cu râvnă şi putere apostolică. Propovăduia Evanghelia în orice împrejurare, tămăduia bolnavi, ajuta sărmani, lua apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi. Încă din vremea când era tânăr ieromonah, a salvat trei fete care din pricina sărăciei erau în pericol de a fi predate păcatului desfrânării, aruncând noaptea în casa celor trei câte o pungă de galbeni, cu ajutorul cărora acelea au reuşit să se căsătorească. În jurul vârstei de 30 de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale - Mira Lichiei, astăzi orășelul turcesc Kale-Demnre. Sporindu-şi ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de păstoriţii săi, în timpul persecuțiilor împă­raților Dioclețian și Maximian a fost întemniţat ani îndelungaţi, suferind bătăi şi torturi pentru credinţa sa. A fost eliberat abia în anul 313, în urma decretului dat de Sfântul Împărat Constantin, la Milano. În anul 325 a participat alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi la Întâiul Sinod Ecumenic convocat la Niceea de Sfântul Constantin împotriva ereticului Arie.

Troparul ni-l prezintă pe Sfântul Nicolae ca pe un chip al blân­deții și smereniei, iar Condacul ne spune că s-a arătat sfințitor în eparhia sa prin mirul iubirii și al milosteniei.

Dacă în Mira era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, la Sinodul I şi-a arătat iubirea şi devotamentul faţă de Ortodoxie. În râvna sa sfântă, l-a pălmuit pe ereticul hulitor Arie când erau la sinod. Faptul a fost socotit nepotrivit de către împărat, dar apreciat şi lăudat de Hristos. După ce împăratul l-a aruncat în temniţă, luându-i însemnele arhiereşti, însuşi Domnul i s-a arătat, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică, punându-i omoforul pe umeri. Astfel, Sfântul Nicolae s-a întors în eparhia sa cu slavă şi cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. A petrecut viaţă sfântă întru bătrâneţi cinstite, adormind întru cuvioşie la 6 decembrie anul 343 sau 345.

Moaştele sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni, după ce au stat secole de-a rândul în biserica sa din Mira, au fost mutate în oraşul Bari din Italia, iar mâna sa dreaptă se află la Biserica „Sfântul Gheorghe cel Nou” din Bucureşti. Din viaţa de totală dăruire şi jertfelnicie evanghelică a Sfântului ­Nicolae, două virtuţi se evidenţiază în mod deosebit. Iubirea de Dumnezeu, materializată în dragostea de Hristos și Evanghelia Sa, precum şi iubirea de oameni, materializată în fapte de milostenie şi sprijinirea necontenită a celor sărmani. Amândouă aceste vir­tuți sunt rodul sau mirul bună­tății sale.

Râvnă în propovăduire şi priveghere

Prima virtute reiese din viaţa sa ascetică, dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi râvna apostolică a propovăduirii Evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor credinței, trăitor şi propovăduitor al lor, încât troparul îl numeşte „îndreptător al credinţei”. Sfântul Nicolae ne arată că numai o trăire creştină autentică, fundamentată şi ancorată în Hristos, ne dă calitatea de fii ai Tatălui ceresc şi împlinitori în Duhul Sfânt ai poruncilor Sale. Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi, trăire anticipată a vieţii și Împărăţiei cererești, întreţinută aici, pe pământ, prin starea de rugăciune şi alte fapte bune.

A doua mare virtute a Sfântului Ierarh Nicolae este iubirea de oameni.

Urmând lui Hristos, Care, din iubire de oameni, a flămânzit şi a însetat, a primit bătăi, scuipări și moarte ruşinoasă pe Cruce, Sfântul Nicolae „şi-a pus sufletul pentru poporul său” (Condac). Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte”, arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte nişte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat. A „plinit Evanghelia lui Hristos” prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său.

Tânăr fiind, a făcut cu mare discreţie o faptă de milostenie extraordinară, salvând patru suflete de la pieire, trei tinere fete expuse prostituţiei, din pricina sărăciei, şi pe tatăl lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieţii sale a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au intensificat după mutarea sa la cer. Istoria mănăstirilor din România, Athos sau Rusia consemnează nenumărate intervenţii miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim faptul că pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mănăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit lăcașul de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea mănăstirii (de peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi din calea turcilor în mănăstire, care piereau de foame, izolaţi. Sfântul Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Nicolae”, care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru că bunătatea sa este asemeni cu cea a lui Dumnezeu.

Sfântul Nicolae nu este numai un model de creștin, veşnic viu şi atrăgător, grabnic ajutător, prieten de nădejde, ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi oceane. Este „chip al blândeţilor” prin faptele sale, mereu apropiat şi ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt „puternic, blând, bun şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor şi solidar tuturor greutăţilor vieţii omeneşti”.

Ajutor neîntârziat de la Sfântul Nicolae

O frumoasă povestire ne arată cât este de apropiat omului Sfântul Nicolae.

Se povesteşte că „Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian se îndreaptă degrabă şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum, întâlnesc căruţa unui ţăran adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: Se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite sau, mai ştii, chiar sfâşiate!? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe năpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea... Dar, până la urmă, căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Casian, în acel timp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme, când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primeşte cu o glacială politeţe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: Numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni - Şi încă! Vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o, mult mânjitule, nepunctualule, ne­parolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din toată lumea”. Tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu încă din momentul în care a luat hotărârea să ajute pe cel în necaz. Că Hristos Se identifică mereu cu cei oropsiți și neajutorați. Să urmăm lui Hristos și Sfântului Nicolae, care ne îndeamnă pe toți să înţelegem că sufletul Evangheliei îl reprezintă mila și bunătatea. Că mila lui Dumnezeu, „de care este plin tot pământul” (psalmistul), este aceea care ne-a mântuit pe noi, iar El o va cere de la noi în legătură cu aproapele nostru. La Înfricoşătoarea Judecată (Matei 25), faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci soarta noastră. Rugăciunile, postul, milosteniile Sfântului Nicolae, exemplul pilduitor al vieţii sale şi intervenţiile sale salvatoare de-a lungul istoriei să ne întărească spre a trăi în adevăr, în milă şi milostivire virtuțile bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu.