Mitropolitul care a primit limba română în biserică

▲ Sfântul Ierarh Dosoftei a văzut lumina zilei în anul 1624, cel mai probabil în oraşul Suceava ▲ După 11 ani de păstorire la Roman, în iulie 1671 Dosoftei a fost ales mitropolit al Moldovei, păstorind în condiţii vitrege din cauza numeroaselor războaie dintre turci şi poloni ▲ Repunând în funcţiune tiparniţa lui Vasile Lupu de la Iaşi, Sfântul Dosoftei a trecut la publicarea primelor cărţi de slujbă traduse în limba română, fiind cel dintâi ierarh moldovean care a pus bazele îndelungatului şi dificilului proces de pătrundere a limbii române în Biserică, convins că „cel ce grăieşte în limbă (neînţeleasă de popor) pre sine se zideaşte; iară cela ce spune de-nţăles, besearică zidiaşte“ ▲ Departe de ţară şi cu dorul păstoriţilor săi în suflet, Sfântul Dosoftei a trecut la Domnul la 13 decembrie 1693, cu puţin timp înainte de împlinirea vârstei de 70 de ani ▲ În ziua de 12 octombrie 2005, în Catedrala mitropolitană din Iaşi s-a săvârşit, conform tradiţiei, ultimul parastas al mitropolitului Dosoftei ▲ Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 14 octombrie, acelaşi an ▲

Sfântul Ierarh Dosoftei a văzut lumina zilei în 1624, cel mai probabil în oraşul Suceava, într-o familie de mazili (domnitor sau înalt dregător destituit din funcţie ori mic boier sau descendent de mic boier), conform mărturiei Letopiseţului lui Ion Neculce, şi se numea din botez Dimitrie. Numele mai puţin obişnuite ale părinţilor, Leontari (Leontie) Barilă şi Misira (Maria), i-au determinat pe numeroşi istorici şi filologi să susţină originea macedo-română a lui Dosoftei. Un fapt cert însă este că o serie de izvoare ale epocii atestă aşezarea statornică în Moldova a numeroase rude apropiate ale Sfântului, printre care se numără doi fraţi (Chiriac şi Vasile), o soră, o mătuşă (Stanca) şi un nepot, arhimandritul Pahomie, ce locuia în 1709 la Iaşi.

E de presupus că educaţia şi-a început-o la Colegiul Sf. Trei Ierarhi, iar ulterior a studiat limbile greacă, latină, slavona bisericească şi polona, alături de alte discipline umaniste (retorica, poezia), la Şcoala Frăţiei ortodoxe Adormirea Maicii Domnului din Lvov (Ucraina). Aici locuia familia Papară, cu care Sfântul se înrudea, iar unul dintre reprezentanţii acestei familii, Chiril Papară, a deţinut într-o vreme epitropia Şcolii.

După încheierea studiilor s-a reîntors în Moldova, retrăgându-se la mănăstirea Probota, unde a fost tuns în monahism în anul 1649. Sporind în blândeţe, ascultare şi rugăciune, el s-a învrednicit a deveni părinte duhovnicesc şi egumen al monahilor de acolo, pe care i-a povăţuit pe calea nevoinţelor monahale, în cunoaşterea Sf. Scripturi, dezvoltând şcoala mănăstirească. El şi-a început aici impresionanta activitate cărturărească, în jurul anului 1650, cu traducerea, întâia oară în româneşte, a Istoriilor lui Herodot, pe care a prefaţat-o cu 26 de „stihuri ale predosloviei“ compuse de către el şi căreia i-a anexat la final cele 29 de învăţături moral-religioase ale împăratului bizantin Vasile Macedoneanul către fiul său, Leon. Preocupările sale istorice au continuat să se manifeste şi prin cercetarea a numeroase inscripţii din Moldova, a hrisoavelor emise de domnitorii ţării, precum şi a cronografelor greceşti, cronicilor ruseşti şi polone ori a Letopiseţului lui Grigorie Ureche. La acestea se adaugă şi traducerea unor cărţi cu conţinut duhovnicesc, precum Patericul grecesc, Mântuirea păcătoşilor (de Agapie Landos) sau a unor fragmente din Viaţa şi minunile Sf. Vasile cel Nou.

„În ţara noastră pe ceastă vreme nu este om ca acela“

Pregătirea şi aleasa viaţă duhovnicească l-au recomandat pentru slujirea arhierească. La începutul anului 1658 a fost hirotonit episcop de Huşi, iar doi ani mai târziu, în 1660, a fost instalat pe scaunul episcopal al Romanului. În această perioadă a legat probabil prieteniile cu Miron Costin şi Dositei Notara, viitorul patriarh al Ierusalimului, pe care l-a întâlnit în 1664 la Iaşi, la curtea domnitorului Eustratie Dabija. Tot acum a revizuit traducerea Septuagintei, realizată de spătarul Nicolae Milescu la Constantinopol (1661-1664) şi inclusă în Biblia lui Şerban Cantacuzino, tipărită la Bucureşti, în 1688. În jurul anului 1665 a început să lucreze la Psaltirea în versuri şi la Viaţa şi petrecerea sfinţilor.

După 11 ani de păstorire la Roman, în iulie 1671 Dosoftei a fost ales mitropolit al Moldovei, păstorind în condiţii vitrege din cauza numeroaselor războaie dintre turci şi poloni. Cu toate acestea, vrednicul ierarh moldovean a produs o vie impresie în rândul păstoriţilor săi, datorită staturii sale duhovniceşti şi intelectuale remarcabile. Drept mărturie în acest sens stau cuvintele cronicarului Ion Neculce: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu), de felul lui. Şi era neam de mazîl, preaînvăţat, multe limbi ştia: elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe ceastă vreme nu este om ca acela“. Sfântul Dosoftei rămâne în istoria Bisericii noastre drept modelul exemplar al ierarhului cărturar, preocupat de alcătuirea şi traducerea cărţilor teologice, liturgice şi profane, cu caracter istoric şi literar.

Psaltirea în versuri, un alt fel de Voroneţ

Versificarea Psaltirii a fost încheiată abia după întronizarea sa ca mitropolit, lucrarea fiind tipărită în 1673, împreună cu Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfinţitei Născătoare de Dumnezeu (tradus din slavonă), în tiparniţa mănăstirii rutene din Uniev (Polonia). Această primă operă poetică de mari proporţii din literatura română (8.634 de versuri în peste 500 de pagini) a implicat un efort intelectual deosebit şi îndelungat din partea Mitropolitului Dosoftei, după cum el însuşi mărturiseşte în titlul şi prefaţa lucrării sale: „A fost lucrată cu lungă osteneală, în mulţi ani, socotită şi cercată prin sfintele cărţi şi di-aciia pre versuri întocmită, în cinci ani foarte cu osârdie mare“.

Versificarea Psaltirii, pentru a fi cântată în biserică, a apărut în Occident, în mediul calvin de limbă franceză, de unde s-a răspândit apoi în mare parte din Europa, inclusiv în Polonia, unde cea mai reuşită şi răspândită versiune îi aparţine umanistului catolic Jan Kochanowski. E posibil ca, parcurgând această lucrare, Sfântul Dosoftei să fi fost impulsionat să versifice Psaltirea în limba română, dar lucrarea mitropolitului moldav constituie fără îndoială o operă originală, influenţată de folclorul românesc. Ea îl arată pe autorul ei drept un veritabil precursor al lui Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, constituind pentru literatura şi cultura română, după remarca regretatei acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „ceea ce este Voroneţul în pictură“. De asemenea, se cuvine să remarcăm că Psaltirea lui Dosoftei a circulat în toate regiunile locuite de români, timp de peste două secole, intrând treptat în cântecele de stea, în colinde şi în drama religioasă populară a Vifleimului. Din această perspectivă, nu apare întâmplător faptul că mitropolitul cărturar a inclus, la finalul Psalmilor, 18 versuri compuse de cronicarul Miron Costin, referitoare la originea latină şi unitatea românilor.

„A binevoit Domnul Dumnezeu a aşeza ierarh înţelept oamenilor săi“

Ţinând partea polonilor, în februarie 1674, după bătălia de la Hotin, Dosoftei a fost nevoit să se refugieze în Polonia împreună cu domnitorul Ştefan Petriceicu, în scaunul său fiind numit Teodosie, fost episcop de Rădăuţi şi Roman. Revenind în ţară în 1675, Sfântul a fost închis pentru scurtă vreme în mănăstirea „Sf. Sava“ din Iaşi, dar eliberat şi, recăpătând încrederea domnului Dumitraşcu Cantacuzino, şi-a reocupat scaunul în 1675, păstorind neîntrerupt până când a luat definitiv calea exilului, în 1686.

Repunând în funcţiune tiparniţa lui Vasile Lupu de la Iaşi, Sfântul Dosoftei a trecut la publicarea primelor cărţi de slujbă traduse în limba română, fiind cel dintâi ierarh moldovean care a pus bazele îndelungatului şi dificilului proces de pătrundere a limbii române în Biserică, prin înlocuirea slavonei bisericeşti. El a căutat să convingă cle-rul din vremea sa că săvârşirea slujbelor în limba înţeleasă şi vorbită de credincioşi nu constituie un demers eretic, ci e conformă cu învăţătura Sf. Scripturi. Parafrazându-l pe Apostolul Pavel, Sfântul Dosoftei afirmă: „Cel ce grăieşte în limbă (neînţeleasă de popor) pre sine se zideaşte; iară cela ce spune de-nţăles, besearică zidiaşte“.

În 1679 a publicat Dumnezeiasca Liturghie (a doua traducere românească, din greacă, a Sfintelor Liturghii, după aceea a diaconului Coresi, din 1570), pe care a retipărit-o într-o ediţie îmbogăţită în 1683. În 1680 a apărut Psaltirea de-nţăles, cu text bilingv slavo-român.

Adresându-se patriarhului Ioachim al Moscovei, Mitropolitul Dosoftei i-a cerut să-i doneze un teasc de tipografie şi literele necesare, primind în schimb o întreagă tipografie cu ajutorul căreia îşi putea împlini marele proiect de implementare a limbii române în cult. Marea preţuire de care se bucura ierarhul moldovean din partea patriarhului rus transpare şi din scrisoarea pe care acesta i-a trimis-o odată cu tipografia: „A binevoit Domnul Dumnezeu a aşeza ierarh înţelept oamenilor săi ş...ţ că şi mai departe de noi a pătruns obşteasca laudă pentru a ta urmare în Hristos. ş...ţ Am aflat strălucita ta evlavie către Domnul Dumnezeu şi râvna cea dumnezeiască şi fierbinte ce o ai în lucrurile tale ortodoxe şi sincera ta îngrijire pentru turma încredinţată Ţie“.

Sfinţii români „necătaţi“

În 1681, din teascurile noii tipografii instalate la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc“ din Iaşi a ieşit Molităvnicul de-nţăles, care cuprindea după prefaţă un Poem cronologic despre domnii Moldovei, în 136 de versuri, cea dintâi lucrare românească cu caracter istoric tipărită. Acest poem a fost reeditat în 1683 în Parimiile de peste an, lucrare în care a inclus şi 33 de versuri în latină, română şi poloneză, conţinând profeţiile sibilei Eritreea referitoare la Naşterea Mântuitorului. În acelaşi an, mitropolitul a editat, se pare, şi un Octoih.

O altă operă monumentală tipărită de către Sfântul Dosoftei între 1682-1686 a fost Viaţa şi petrecerea Svinţilor, în 4 volume, o traducere din numeroase izvoare greceşti şi medio-slave, pe parcursul a 25 de ani, după cum mărturiseşte însuşi autorul. Lucrarea cuprindea informaţii referitoare la viaţa Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, extrase din scrierile apocrife, precum şi vieţi de sfinţi mucenici, cuvioşi etc. Trebuie semnalat şi faptul că autorul a inclus şi vieţile unora dintre sfinţii români nevoitori în mănăstirile din Moldova, dintre care pe mulţi i-a întâlnit personal în peregrinările prin mănăstirile şi sihăstriile de pe parcursul mitropoliei sale: „Dar tocmai şi din români sunt mulţi care am văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-au cătat, fără numai Daniil de Voroneţ şi Rafail de Agapia; am sărutat şi sfintele lor moaşte ş...ţ Apucat-am în zilele noastre părinţii înalţi la bunătăţi şi podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!“. Ca şi Psaltirea în versuri, şi această scriere a circulat în toate cele trei ţări române, contribuind la cultivarea plăcerii de a citi, a evlaviei creştine, la întărirea conştiinţei naţionale şi, nu în ultimul rând, la îmbogăţirea vocabularului limbii române, prin împrumutarea unor termeni din greacă şi latină.

„Pătimesc în mizerie cu servitorii care sunt lângă racla Sfântului Ioan cel Nou“

Trimis în 1684 de către domnitorul Ştefan Petriceicu, reîntors pe tron pentru scurt timp, într-o misiune diplomatică antiotomană la curtea ţarilor Rusiei, Mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să se oprească la Kiev din cauza unei epidemii de ciumă şi a vizitat aici vestita Lavră a Peşterilor. Instabilitatea politică din Moldova, schimbările frecvente de domnitori, determinate de nesfârşitele conflicte armate dintre Polonia şi Imperiul Otoman, au marcat în mod dureros ultimii ani ai vieţii Sfântului Dosoftei. Intrat în fruntea unei mari armate în Moldova, în 1686, spre a-l atrage împotriva turcilor pe Constantin Cantemir Vodă, regele polon Jan Sobieski a prădat cetatea Iaşilor, retrăgându-se în patria sa cu tezaurul şi arhiva Mitropoliei şi împreună cu Mitropolitul Dosoftei. Dimitrie Cantemir descrie astfel tristul eveniment: „Polonii au prădat şi vasele sfinte şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou, cu multe pietre scumpe. Şi alte odoare de argint şi de aur le-au luat cu sine şi împreună cu ele pe însuş mitropolitul care mustra făţiş fapta nelegiuită a ostaşilor şi se ruga de îndurare“.

Însoţit de câţiva monahi, Sfântul a fost nevoit să se stabilească în cetatea Stryi, de lângă Zolkiew (azi Nesterov, Ucraina), păstorind mica comunitate de români refugiaţi în Polonia. Confruntat cu lipsuri mari, mitropolitul pribeag a cerut ajutorul ţarilor Rusiei Ioan şi Petru şi al patriarhului Ioachim al Moscovei, de la care a primit unele ajutoare băneşti. „Potoliţi, scrie Dosoftei, furtuna mizeriei noastre, astâmpăraţi sufletul ce se chinuieşte şi adăpaţi sufletul însetoşat, care pribegeşte acum al patrulea an din eparhia mea. Pătimesc în mizerie cu servitorii care sunt lângă racla Sfântului Ioan cel Nou, nădăjduind mântuirea lui Dumnezeu, ca să mă întorc şi să mă înfăţişez înaintea feţei lui Dumnezeu, în Mitropolia dorită a Sucevei“.

Evlavia sa deosebită faţă de moaştele Sfântul Ioan cel Nou ieşise la iveală încă de pe vremea când păstorea în Moldova, prin strămutarea lor în Catedrala mitropolitană de la Iaşi, şi scoaterea lor în procesiune la vremuri de restrişte, prilej cu care se săvârşeau nenumărate semne şi minuni.

„Primul nostru poet naţional“

Deşi a fost rechemat stăruitor înapoi în ţară cu moaştele Sfântul Ioan de către domnitorul Constantin Cantemir, Sfântul a refuzat sau nu a fost lăsat să dea curs acestei chemări. Drept urmare, a fost depus din scaun şi anatemizat de către patriarhul Constantinopolului, în 1688, anatemă ridicată abia după moartea lui. „Cantemir-Vodă, scrie cronicarul Ion Neculce, să mâniese pe cel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-a atins, că zic oamenii că-i sfânt“.

Greutăţile exilului au mai fost îndulcite de prolifica activitate cărturărească desfăşurată acolo. A revizuit Poemul despre domnii Moldovei, completându-l cu 79 de versuri până la Constantin Cantemir şi anexându-i o notă de 26 de rânduri în care demonstra continuitatea populaţiei daco-romane în teritoriile de la nord de Dunăre, abandonate de administraţia romană. Mitropolitul a tradus din neogreacă masivul Cronograf al lui Matei Cigalas şi drama Erofili, compusă de poetul cretan Gheorghe Horatzis la începutul secolului al XVII-lea, ce constituie prima creaţie dramatică din literatura universală tradusă în limba română. Demne de remarcat sunt şi numeroasele traduceri patristice realizate de Sfântul Dosoftei în această perioadă a exilului. A început traducerea în româneşte a Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschin (patru capitole din prima carte).

În contextul disputelor teologice din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse în acea vreme, vrednicul ierarh moldovean a aplanat schisma ce se anunţa între mitropolitul Vasile Iasinski al Kievului şi patriarhul Ioachim al Moscovei, traducând din neogreacă în slavo-rusă numeroase scrieri patristice cu caracter dogmatic şi liturgic, referitoare la prefacerea Darurilor euharistice. Traducerile se păstrează, în original şi copii, în fosta Bibliotecă sinodală din Moscova şi în fosta bibliotecă a Catedralei „Sf. Sofia“ din Kiev. Pot fi enumerate în acest sens următoarele lucrări: 12 Epistole ale Sf. Ignatie Teoforul, Constituţiile Apostolice, Istoria bisericească şi Vedenia tainică (comentariu liturgic) ale Sf. Gherman al Constantinopolului, Dialog împotriva ereziilor şi despre credinţa noastră a Sf. Simeon al Tesalonicului, Mărgăritare (culegere de 40 de cuvântări ale unor Sfinţi Părinţi, cu precădere ale Sf. Ioan Gură de Aur). În 1693, Mitropolitul Dosoftei a alcătuit el însuşi o antologie de texte patristice şi liturgice (din Sf. Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul şi Anastasie Sinaitul) intitulată Despre prefacerea Sfintelor Taine, pe care a oferit-o ţarilor Ioan şi Petru ai Rusiei.

Departe de ţară şi cu dorul păstoriţilor săi în suflet, Sfântul Dosoftei a trecut la Domnul pe 13 decembrie 1693, cu puţin timp înainte de împlinirea vârstei de 70 de ani. A fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului“ din Zolkiew. Cu limbă de moarte i-a poruncit unuia dintre monahii ce au vegheat la căpătâiul său să nu părăsească racla cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Aceasta s-a întors în Moldova abia un secol mai târziu, în 1783, arhiva Mitropoliei pierzându-se însă definitiv.

Mitropolitul Dosoftei este, potrivit pr. prof. M. Păcurariu, „cel mai de seamă cunoscător al literaturii patristice şi postpatristice din întreaga cultură românească veche ş...ţ, primul nostru poet naţional, primul versificator al Psaltirii în întreg Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală, al unor lucrări istorice în româneşte, primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte din Moldova, ş...ţ şi care a avut un aport preţios în procesul de formare a limbii literare româneşti“. Iniţiativa sa privind introducerea limbii române în cultul bisericesc a fost reluată mai târziu în Ţara Românească de Sfântul Ierarh Antim Ivireanul.

▲ Canonizarea Mitropolitului Dosoftei

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a demarat în toamna anului 2004 etapele preliminare privind canonizarea Mitropolitului Dosoftei: a întocmit Slujbele Vecerniei, Utreniei şi Acatistul Mitropolitului Dosoftei, a elaborat şi publicat studiul cu argumente pentru canonizare, toate acestea fiind aprobate de Sinodul Mitropolitan în şedinţa sa din 10 iunie 2005. La propunerea acestuia, Sfântul Sinod al BOR, în şedinţa din data de 5-6 iulie 2005, a aprobat canonizarea Mitropolitului Dosoftei ca sfânt ierarh cu cinstire generală, având data de prăznuire anuală la 13 decembrie, precum şi înscrierea sa în calendarul Bisericii Ortodoxe Române cu cruce neagră, simplă, ca sfânt cu polieleu, înaintea Sfinţilor Mari Mucenici Eustratie, Auxentie şi Evghenie. Întreg acest demers a avut în vedere, după cum menţionează chiar Tomos-ul oficial de canonizare, „viaţa pilduitoare a învăţatului Ierarh Dosoftei, evlavia sa călugărească şi înţelepciunea sa sfântă, în tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, pentru luminarea slujitorilor sfintelor altare şi a poporului credincios, precum şi păstrarea dreptei credinţe“.

În ziua de 12 octombrie 2005, în Catedrala mitropolitană din Iaşi s-a săvârşit, conform tradiţiei, ultimul parastas al Mitropolitului Dosoftei. Pe 13 octombrie a fost săvârşită slujba de resfinţire a Casei Dosoftei din Iaşi, de către Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu Înalt Preasfinţitul Mitropolit Daniel şi Înalt Preasfinţitul Panteleimon de Veria, Nausa şi Kampania. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc pe 14 octombrie, în Catedrala mitropoliană din Iaşi, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată de către PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Panteleimon, Mitropolit de Veria, Nausa si Kampania, alături de alţi numeroşi ierarhi din Sinodul Bisericii noastre.