Mitropolitul Luca, un reprezentant al culturii cipriote în Țara Românească

Mitropolitul Luca (cca. 1602-1629) s-a născut în insula Cipru, la mijlocul secolului al 16-lea, alegând din tinerețe intrarea în monahism. Nu se cunosc locul şi anul călugăriei sale, „având din fire o inimă veselă, a crescut din fragedă vârstă în starea monahicească”, presupune Nicolae Iorga. A fost inițiat în arta caligrafiei probabil ca ucenic al ieromonahului Ambrosius, egumen al Mănăstirii „Sfântul Andrei” din nordul insulei Cipru. Venirea sa în Țara Românească, împreună cu alţi compatrioți ai săi, s-a întâmplat după cucerirea insulei natale, în 1571, de către turci.

Ţările Române deveniseră, odată cu căderea Constantinopolului (1453) şi transformarea întregii peninsule Balcanice într-o posesiune otomană, o nouă patrie pentru mulţi greci şi ciprioți. Prezenţa clericilor greci în Ţara Românească şi ascensiunea lor în ierarhia bisericească au fost importante atât sub aspect numeric, cât şi cultural. Între numele cele mai importante de origine elenă care au ocupat scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei trebuie amintiți: Luca Cipriotul, Grigorie al II-lea, Neofit Cretanul, Filaret Mihailitzis, Dositei Filitti, Ignatios din Lesbos.

Luca devine mai întâi Episcop de Buzău, probabil în anul 1583, fiind menționat într-un act din timpul domnitorului Petru Cercel, la 10 septembrie, ca „prea cinstitul și prea sfințitul arhi­episcop chir Luca al Buzăului”. În această calitate a păstorit Episcopia Buzăului mai bine de două decenii (1583-1602 sau 1604), timp în care a ctitorit Schitul Izvorani (închinat de urmașii săi Mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti, în vremea lui Constantin Brâncoveanu; azi biserică parohială în judeţul Buzău). Om de încredere al domnului Mihai Viteazul, episcopul Luca al Buzăului a făcut parte din solia Ţării Româneşti ce s-a înfățișat principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory (20 mai 1595), alături de mitropolitul Ţării Româneşti Eftimie al II-lea și de episcopul Teofil al Râmnicului.

În tratatul încheiat la Alba Iulia de solia domnitorului Mihai Viteazul cu Sigismund Báthory se preciza: „Toate bisericile româneşti din Ardeal vor fi sub judecata şi dispoziția mitropolitului de Târgovişte, după dreptul bisericesc şi orânduiala ţării aceleia şi preoţii îşi vor putea strânge veniturile lor îndătinate şi obișnuite”. Între anii 1596 şi 1597, „deșteptul monah Luca” (I.C. Filitti) face parte din misiunea diplomatică trimisă la Moscova pentru a obține sprijin diplomatic şi financiar de la țarul Feodor I Ivanovici (1584-1598), care, împreună cu sfetnicul său Boris Godunov, îl primeşte şi îi înmânează o scrisoare către voievodul român.

În august 1595, ca Episcop la Buzău, Luca participă la un sinod organizat la Iaşi. În aceeaşi calitate luase parte şi la un sinod organizat în Muntenia în scopul reorganizării vieţii monahale.

Anul ungerii sale ca Mitropolit al Ungrovlahiei diferă în funcție de surse: 1602, 1603 sau chiar 1605. Ascensiunea sa se pare că a fost legată de domnitorul Radu Şerban, care a urmat în tronul Ţării Româneşti după scurta domnie a lui Simion Movilă.

Activitatea mitropolitului Luca este consemnată în zeci de acte care fac referire la numele său, precum danii și confirmări de proprietăți, ori ca martor în divanul domnesc, păstrând, ca și predecesorii săi, calități jurisdicționale în probleme civile, pentru care emitea cărți de judecată.

În septembrie 1616, patriarhul ecumenic Timotei al II-lea (1612-1621) solicită înlocuirea lui Luca al Ungrovlahiei, motivând că titularul scaunului se dovedise „neascultător, nesupus şi uzurpator”, întrucât nu dăduse „peșcheșul legiuit”, nici „nu arătase ospitalitate către oamenii Bisericii, ci-i disprețuia şi-i socotea întru nimic”. Solicitarea nu a avut urmări, mitropolitul Luca nu recunoaște actul patriarhal, rămânând în scaun până la moarte.

Se pare că deteriorarea relațiilor Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia Constantinopolului s-a datorat antipatiei dintre patriarhii Timotei al II-lea şi Chiril Lukaris. Acesta din urmă fusese, în 1612, pentru un timp foarte scurt, locțiitor al scaunului constantinopolitan, însă din cauza intrigilor s-a retras, lăsând să fie ales patriarh al Constantinopolului Timotei al II-lea, mitropolit al vechiului Patras. De atunci şi până la moartea lui Timotei (septembrie 1620), relațiile dintre cei doi ierarhi au fost dintre cele mai rele. Din această cauză, patriarhul Timotei al II-lea privea cu suspiciune îndelunga ședere a lui Chiril Lukaris în Ţara Românească, precum şi legăturile pe care le avea cu mitropolitul Ţării Româneşti, Luca din Cipru.

În septembrie 1616, patriarhul Timotei al II-lea procedează la caterisirea mitropolitului Luca şi la numirea candidaților dintre care dorea să se aleagă viitorul mitropolit al Bisericii Ţării Româneşti. Totuşi, acțiunea de caterisire dispusă de Patriarhia Constantinopolului a rămas fără urmări. Este posibil ca domnitorul din acea vreme, Alexandru Iliaș (1616-1618; 1628-1629), să fi refuzat aplicarea măsurii unilaterale a patriarhului.

În schimb, mitropolitul Luca a fost unul dintre puținii ierarhi despre care se poate spune că a fost apreciat și a activat nestingherit în misiunea sa pastorală, timp de aproximativ trei decenii, în timpul tuturor domnitorilor care s-au succedat atunci la tronul Țării Românești: Simion Movilă, Radu Mihnea, Radu Şerban, Gavriil Movilă, Alexandru Coconul şi Alexandru Iliaș.

Militant pentru interesele Bisericii românilor

Străin de neam, grec în formație culturală și spirit, a fost totuși atașat de țara și Biserica pe care le-a slujit, ca episcop și mitropolit, până la sfârșitul vieții, luptând pentru păstrarea autonomiei Bisericii Ungrovlahiei în fața Patriarhiei Ecumenice. Prin urmare, caracterizarea sa de către patriarhul Timotei al II-lea al Constantinopolului, în septembrie 1616, ca „neascultător, nesupus și uzurpator” al intereselor capitalei Bizanțului, arată de fapt vehemența sa în apărarea cauzei românilor. Descrierea necinstită făcută mitropolitului Țării Românești nu fusese însă doar neprietenoasă - se dorea înlăturarea sa din scaun, decizie rămasă totuși fără efect.

Luca nu doar că a continuat activitatea de ­arhipăstorire în Ţara Românească, ci, în calitate de exarh al Plaiurilor, în anul 1606 l-a hirotonit pe mitropolitul Teoctist al Ardealului, alături de care a exercitat și funcția de judecată în cauza preotului Neagoslav, de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Brașovului, pentru o problemă de morală („sumeția” de care dăduse dovadă).

Despre trecerea sa la cele veșnice este cert că s-a petrecut în anul 1629; despre locul în care a fost înmormântat există însă două ipoteze: la Mănăstirea Izvorani din judeţul Buzău, ori la Mitropolia din Târgoviște, locul central al îndeplinirii misiunii sale pastorale.

Mitropolitul Luca din Cipru, artist caligraf şi om de carte

„Reprezentant al culturii bizantino-cipriote în Ţara Românească” (G.I. Ionescu), mitropolitul Luca s-a aflat în bune relaţii cu Anastasie Crimca al Moldovei, care era, de asemenea, caligraf vestit. „Deprins foarte la caligrafie”, după expresia panegiristului şi ucenicului său, mitropolitul Matei al Mirelor, „marele caligraf Luca, ale cărui frumoase manuscrise grecești se regăsesc mai peste tot” (N. Iorga), a lăsat mai multe manuscrise (16 datate şi 10 nedatate), de o valoare artistică deosebită, cu miniaturi şi decorații florale şi zoomorfe, dintre care amintim: cele trei Evanghelii (una, din 1588, azi la Muntele Athos; a doua, din 1594, la Ierusalim, și a treia, din 1624, păstrată, de asemenea, la Muntele Athos), precum și „Psaltirea” începută de el, dar finalizată de un ucenic de-al său, „arhiereul Iacov”.

Tot de la mitropolitul Luca s-a păstrat și un Antimis (acoperământul liturgic pe care este reprezentată punerea în mormânt a Domnului Iisus Hristos) pe care l-a sfinţit, datat 1603-1604, descoperit la Schitul Brădet - Argeș, cel mai vechi acoperământ liturgic cunoscut pe teritoriul României de azi. Antimisul, descris în 1935 de Nicolae Iorga, poartă, pe lângă desenul ritual, şi următoarea inscripție: „S-a sfințit acest Antimis de către preasfințitul mitropolit chir Luca a toată Ţara Românească în zilele binecinstitorului Io Radu Voevod, în anul 7112 (1603/1604)”.

Rămâne celebru, de asemenea, Evangheliarul copiat şi împodobit de mâna sa în 1616: „Chenarul marginal şi inițialele sunt aurite; portretele în culori vădesc un rafinat simţ artistic; desenele frontispiciilor, de asemenea aurite, redau forme florale şi zoomorfe; motivele cu păuni şi lebede, considerate ca înscriindu-se printre cele mai izbutite realizări, sunt apreciate în contextul mai larg al artei miniaturale româneşti, atât în Occident, cât şi în Orient” (Ariadna Camariano-Cioran).

Luca din Cipru era „un cunoscut artist caligraf, ceea ce se vede, de altfel, şi din caracterul întortocheat, vădind miniaturistul experient al slovelor de pe acest Antimis. De atâtea ori am avut prilejul să arăt ce frumoase lucruri au ieșit din mâinile dibace ale acestui cleric de mare hărnicie” (N. Iorga).

O Psaltire (1635) aflată în prezent la mănăstirea athonită Simonopetra (sub nr. 1408/140), începută de Luca Cipriotul al Ungrovlahiei, „a fost isprăvită de mine, Iakovos arhiereu, fiind şi eu ucenicul acestuia”.

Un alt „ucenic” al mitropolitului Luca, Antim, a copiat în Ţara Românească peste 20 de manuscrise greceşti; patru dintre ele - împodobite cu chipurile lui Matei Basarab şi al doamnei Elina - au fost dăruite celor patru Patriarhii zise „apostolice”: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim (Olga Cicani „Intelectuali din Balcani în România, secolele XVII-XIX, Bucureşti, 1984”).

Părintele academician Mircea Păcurariu îl descria în următoarele cuvinte: „Om de carte, bun caligraf, ctitor de aşezăminte bisericeşti, cârmuitor priceput al treburilor bisericeşti vreme de aproape jumătate de veac, diplomat iscusit, însuflețit de o dragoste sinceră faţă de patria sa adoptivă şi de păstoriții săi, mitropolitul Luca din Cipru se înscrie printre marii vlădici ai Ungrovlahiei din veacurile trecute”.

Mitropolitul Luca rămâne cea mai importantă personalitate cipriotă afirmată în secolul al 17-lea în viaţa Ţării Româneşti.