Mitropolitul Nifon Rusailă, file din povestea anilor 1850-1866

Am scris adeseori despre marile per­sonalități care au contribuit la procesul de consolidare a societății românești, acționând mai mereu din perspectiva de clerici și oameni de cultură răsăriți din rândul Bisericii Ortodoxe Române. În rândurile următoare vom aduce în prim-plan câteva dintre elementele biografiei care definesc personalitatea Mitropolitului Nifon Rusailă, întâiul Mitropolit Primat al României, adică cel mai înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din statul român creat la 1859. Vom urmări așadar implicarea acestei mari personalități în viața Bisericii și a lumii românești de pe la 1850 până în 1866, atingând desigur și elementele majore ale biografiei sale. Am utilizat în acest scop o bogată bibliografie bazată pe ziarele naționale din secolele al 19-lea și al 20-lea, precum și câteva lucrări majore de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, care poartă ilustre semnături precum Nicolae Iorga, Ioan Lupaș, Mircea Păcurariu.

Despre originea și perioada formării intelectuale a viitorului mitropolit în revista Amvonul din septembrie 1941 se scriau următoarele: „S-a născut în anul 1789 în mahalaua Oţetarilor din Bucureşti, dintr’o familie de oameni cu frica de Dumnezeu. A moştenit o dispoziţie şi plămădire sufletească spre cele sfinte, deosebită de a celorlalţi oameni trăitori în lume. Cântările şi învăţăturile bisericeşti ale dascălului de la Oţetari, cât şi acelea ale părinţilor călugări din sfânta mănăstire Cernica, unde se ducea adesea la sărbători şi praznice împărăteşti răsunau în sufletul copilului Nicolae - că aşa i-a fost numele din botez - ca nişte îmbietoare chemări de sus, dela Dumnezeu, spre rugă şi închinare. De aceea n’a şovăit a părăsi un viitor făgăduitor în breasla negustorească a tatălui său Rusailă, cojocar de subţire, blănar de lux cum am spune noi astăzi - şi la 17 ani a intrat ca frate în mănăstirea Cernica, unde peste 3 ani a şi fost tuns în monahism, primind numele de Nifon. Hărnicia, ascultarea, priceperea şi râvna lui întru cele călugăreşti, n’au rămas neobservate de mai marii lui”.

Aceste calități l-au ajutat să devină rând pe rând iconom în 1827 al Episcopiei Râmnicului Noului Severin, în 1836 arhimandrit, iar din decembrie 1839 stareț la Cozia. De aici a ajuns vicar al Mitropoliei din București și în 1848 a condus provizoriu Episcopia de Râmnic. Nifon Rusailă a muncit enorm, a învățat singur și strădania sa l-a transformat într-o personalitate a Bisericii Ortodoxe din acele timpuri. Evenimentul care avea să-i marcheze cursul vieții a fost însă alegerea la 14 septembrie 1850 ca Mitropolit al Țării Românești. Ulterior, această alegere a fost recunoscută și confirmată de Patriarhia de la Constantinopol. Vreme de 25 de ani, Mitropolitul Nifon a condus Biserica, devenind, așa cum frumos scria presa vremii, un adevărat „pedagog al Nației și păstor al Bisericii”. „Veacul în care trăim furnică de oameni ce se mândresc de știință și dintre care o însemnată parte se crede în drept a hotărî despre religie, numai pentru că au citit scrierile acelor oameni nenorociți ce și-au pus toate talentele duhului spre a îngrămădi nori asupra adevărurilor religiei, alergând până la sofismele cele mai grosiere. Cea mai mare parte din acești învățați, sau semiînvățați, nu cred nimic sau prea puțin în materie de religie”, așa descria Mitropolitul Nifon lumea în care trăia, iar în acest mediu el a trebuit să ducă o mare luptă pentru ca Biserica să iasă întărită și să reziste efectelor transformărilor societății și statului român.

Mitropolitul Nifon s-a dovedit a fi un om cu o mare dragoste față de Biserică, de țară și de oamenii acesteia. S-a îngrijit ca oamenii Bisericii să aibă o bună pregătire, iar un exemplu în acest sens este raportul pe care l-a prezentat domnului Țării Românești în martie 1853: „Cea dintâi dorinţă a noastră a fost şi este ca bisericile ţării să se cârmuiască de preoţi bine învăţaţi şi luminaţi de datoriile lor pastorale”. Mitropolitul s-a îngrijit de mănăstiri și de biserici ca să fie menținute în bună stare, a oferit sprijin tinerilor înzestrați să poată să urmeze studii de teologie. Despre el se poate spune că este artizanul, cumva indirect, al ideii de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, mai tot timpul păstoririi sale având în vedere acest sens. Mitropolitul se manifestă în anii 1856-1859 ca unul dintre partizanii Unirii Principatelor, înțelegând că pentru poporul român doar unirea va crea condițiile creșterii și dezvoltării statului și a națiunii.

Relația Mitropolitului Nifon cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a bazat pe o bună colaborare și apreciere reciprocă, o demonstrează de altfel și unul dintre mesajele domnitorului, rostit în 1864 și publicat în „Monitorul Oficial”: „De câte ori Prea Sfinția Voastră, întâiul om al Clerului român, îmi adresați cuvântul, eu sunt mândru și fericit de a vă răspunde, căci atuncea sunt sigur de dreptatea și succesul cauzei ce apăr. Nu de astăzi Clerul român a dovedit că el nu își ia locul decât acolo unde este cauza Religiei, a Națiunei și a Dreptății. Cât pentru Prea Sfinția Voastră, cunoașteți afecțiunea ce vă păstrez în deosebi și plăcerea ce am pururea de a vă vedea lângă mine și de a vă mulțumi”.

Tot în acest timp, la 11 ianuarie 1865, Nifon Rusailă a devenit Mitropolit Primat al României și președinte al Senatului României, iar funcția din urmă arăta prestigiul și recunoașterea pe care clasa politică şi domnitorul le arătau Bisericii și clerului ortodox. Conferirea titlului de Mitropolit Primat a atras bucuria preoțimii, exprimată prin cuvintele următoare: „Clerul român, Prea Sfânte Stăpâne, recunoscând în Prea Sfinția Voastră pe cel nestrămutat în credința Sânților Apostoli și Sânților Părinți, întemeietorii Bisericii Ortodoxe, vine a Vă felicita pentru înălțarea Prea Sfânției Voastre la treapta meritată; iar Prea înălțatului nostru Domn Alexandru Ioan I, care știe să dea fiecăruia partea sa cuvenită, îi urează ani îndelungați și liniștiți, ca să poată executa pentru Români planurile sale cele mântuitoare. Să trăiți Prea Sfânte Stăpâne și să administrați și în viitor Biserica Română, ca Mitropolit Primat, cu aceeași prudență și credință nestrămutată în dogmele mântuitoare ale Ortodoxiei noastre ca și până acum”. Pe undeva, Unirea de la 1859 se desăvârșea și prin acest act.

Mitropolitul Nifon a fost și un mare sprijinitor al reformei agrare, prin care țăranii erau împroprietăriți, căci el cunoștea sărăcia în care se zbăteau cei de la sate și mai ales ce mare nevoie era de astfel de măsuri. Cât privește autocefalia și încercările domnului Cuza de a obține acest statut pentru Biserică, știm că mitropolitul a fost trup și suflet pentru acest deziderat, el respingând adeseori intruziunile Patriarhiei Ecumenice pe care le vedea ca pe rămășițe ale apusei epoci fanariote. După abdicarea lui Cuza, mitropolitul a fost mai rezervat în viața publică. În 25 martie 1866, simțind acest fapt și dorind ca Mitropolitul Nifon să fie la fel de activ și implicat, C.A. Rosetti îi scria următoarele: „În mai multe ocasiuni, mai cu seamă la 2 mai 1864, poporul român a citit circulări ale Eminenției tale către toți preoții prin care le explicai misiunea lor ca servitori ai Bisericei, și tot de o dată și ca cetățeni care au drepturi politice. De la 11 februarie trecut și până acum, atât națiunea, în genere, cât și servitorii Bisericei în parte, văd cu durere și îngrijire că, după scaunul arhipăstoresc, nu se aude nici un cuvânt. Națiunea Română știe că limba, tradițiunile și aspirațiunile ei, chiar în timpii cei mai pustiitori, au fost păstrate în Biserică și cu atâta tărie, încât nici iataganul, nici sulița nu le-au putut ucide în acel cămin sacru. Poporul român n-a uitat că capii Bisericei au fost acei care au apărat drepturile sale în fața inimicilor, chiar cu pericolul vieții lor, și devotamentul pentru apărarea drepturilor patriei al Mitropolitului Grigorie este încă pe deplin viu în memoria românilor. Cum dar să nu se îngrijească națiunea, să nu fie cuprinsă de durere când, într-una din cele mai mari și mai gingașe epoce, arhipăstorii! nu simte trebuință a-i transmite învățămintele divine, că Biserica Română stă mută, închisă aș putea zice, Eminență, căci nu sunt deschise ușile Bisericei Române, când amvonul stă văduv și nu se mai aude într-însa învățămintele divine și na­ționale”. Rândurile acestea scrise de C.A. Rosetti demonstrau că în acele vremuri, în viața publică, cuvântul Bisericii Ortodoxe Române în chestiunile care priveau națiunea aveau un larg ecou în societate.