În viaţa Bisericii au existat mereu oameni aleşi de Dumnezeu pentru a schimba istoria comunităţilor de credincioşi în care au trăit. Evenimentele cele mai importante din istoria Bisericii - construirea unor biserici măreţe, înfiinţarea unor instituţii de seamă, scrierea cărţilor importante pentru credinţa creştină - sunt toate marcate de personalităţi deosebite, care au avut priceperea necesară şi ajutorul haric de a realiza lucruri unice, înnoitoare, care dăinuie până în zilele noastre. Pământul moldovenesc a fost mereu ocrotit de Dumnezeu, prin aleşii Săi, care au lăsat posterităţii pilda unor oameni conştienţi de misiunea lor.
Un astfel de om, ales de Dumnezeu să păstorească sufletele credincioşilor din Moldova şi să revigoreze viaţa spirituală şi culturală de pe aceste meleaguri a fost şi Varlaam Moţoc, un mitropolit rămas în istorie ca cel care a adus cartea românească tipărită în eparhia sa. Pentru viaţa sa curată, dar mai ales pentru rezultatele activităţii sale ca mitropolit al Moldovei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, pe 12 februarie 2007, ca mitropolitul Varlaam să fie trecut în calendarul sfinţilor. Proclamarea solemnă a canonizării mitropolitului Varlaam va avea loc pe 29 august 2007, la Mănăstirea Secu, unde a fost îngropat mitropolitul şi unde se află acum osemintele acestuia. Evenimentul, care marchează împlinirea celor 350 de ani de la trecerea la cele veşnice a mitropolitului Varlaam, ne determină să reflectăm puţin asupra vieţii sale, care ne demonstrează că viaţa noastră cerească depinde de ce am lăsat în urmă pe pământ.
Originea mitropolitului
Despre originile şi copilăria mitropolitului Varlaam nu se cunosc foarte multe lucruri. Mulţi cercetători istorici au ajuns la concluzia că mitropolitul ar proveni din părţile fostului „ţinut al Putnei“ din judeţul Vrancea, loc atestat documentar pentru prima dată la 2 iulie 1431. Unii istorici indică şi localitatea Baloteştii Putnei ca locul unde s-a născut, în jurul anului 1580, Vasile Moţoc, aşa cum se numea mitropolitul Varlaam înainte de călugărie. Însă cea mai mare parte a istoricilor, susţin teoria mult mai plauzibilă conform căreia mitropolitul ar fi originar din părţile Neamţului, provenind dintr-o familie de răzeşi din satul Borceşti, de lângă Târgu Neamţ, localitate care astăzi nu mai există. Teoria este susţinută şi dovedită cu argumente solide de un fost stareţ al Mănăstirii Secu, arhim. Dionisie Udişteanu, într-o lucrare scrisă în 1957. Faptul că în 1599, mitropolitul Varlaam este întâlnit în documentele vremii ca monah la Mănăstirea Secu susţine teoria din urmă.
Stareţ la Secu şi duhovnic al domnitorului
Primul contact al tânărului Vasile cu lumea monahală a fost la „Schitul lui Zosin“ sau „Schitul lui Zosima“, cum se mai numea aşezământul monahal ridicat de câţiva călugări, conduşi de stareţul Zosima şi sprijiniţi de domnitorul Alexandru Lăpuşneanul (1552-1561 şi 1564-1568). Pe locul unde fusese vechea bisericuţă de lemn a schitului, în 1602, marele vornic al Ţării de Jos, Nestor Ureche, împreună cu soţia sa, Mitrofana, părinţii cronicarului Grigorie Ureche, au ridicat Mănăstirea Secu. În noua mănăstire, monahul Varlaam s-a remarcat prin erudiţia sa, căpătată cu multă trudă sub îndrumarea călugărului Dositei, în anii petrecuţi la „Schitul lui Zosin“. Ales în scurt timp egumen al mănăstirii, Varlaam, pe lângă cunoştinţele teologice şi cele literare (învăţase greaca şi slavona) a dat dovadă şi de multă înţelepciune în conducerea obştii mănăstirii.
În perioada stăreţiei la Secu, Varlaam traduce în româneşte primele lucrări: Evangheliar, Psaltirea şi Scara (Leastviţa), toate în 1618. Pentru activitatea sa, a primit rangul de arhimandrit, iar domnitorul Miron Barnovshi (1626-1629 şi 1633) l-a făcut duhovnicul său. Se pare că a fost, pentu o perioadă scurtă, şi stareţ la Mănăstirea Dragomirna, ctitoria lui Anastasie Crimca.
Anu’ şi voievodul
După moartea mitropolitului Anastasie Crimca, în 1632, stareţul Varlaam a fost ales pentru ocuparea scaunului de mitropolit, deşi episcopii de la Roman, Rădăuţi şi Huşi aveau întâietate. Primii ani de păstorire au fost foarte grei. Schimbările dese de domnitori (între 1631 şi 1634 s-au perindat la domnie Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi şi Moise Movilă) nu l-au avantajat pe noul mitropolit. Însă, o dată cu venirea lui Vasile Lupu (1634-1653) în scaunul de domnitor al Moldovei, mitropolitul a găsit sprijinul necesar pentru a începe o serie de realizări unice în istoria Moldovei. Hirotonia ca arhiereu a avut loc la 23 septembrie 1632, fiind invitate mai multe personalităţi ale lumii eclesiastice, printre care şi cel mai mare teolog al vremii, grecul Meletie Sirigul.
Academia de la Iaşi
Cu toate că scaunul mitropolitan era la Suceava, mitropolitul Varlaam stătea mai mult la Iaşi, lângă domnitorul Vasile Lupu. Apropierea dintre cei doi a dus la multe realizări măreţe pentru Moldova. Astfel, la 6 mai 1639, a fost sfinţită Biserica „Sf. Trei Ierarhi“, o capodoperă a artei româneşti, lăcaş de cult zidit prin aportul deosebit al domnitorului. Pictată câţiva ani mai târziu de 4 pictori ruşi, biserica a fost mult timp Catedrală mitropolitană. În 1640, mitropolitul înfiinţează la Iaşi o Academie care i-a purtat numele şi care a fost organizată după modelul celei de la Kiev, a mitropolitului Petru Movilă. Profesorii de la Academia ieşeană au fost trimişi de la Kiev, printre ei fiind şi Sofronie Pociaţki, fost rector al Academiei kievene, care a devenit şi conducătorul tipografiei de la Iaşi.
Deşi nu se păstrează prea multe documente ale vremii, se presupune că ar fi fost şi profesori moldoveni la şcoala lui Varlaam. Nici despre locul unde a funcţionat nu se ştiu prea multe. Există mărturii conform cărora, la 15 aprilie 1641, Vasile Lupu a cumpărat de la boierul Mihail Furtună, fost Mare Comis, cu 200 de lei, casa din Uliţa Ciobotărească, lângă „hăleşteul Bahluiului“. O altă părere ar fi că şcoala ar fi funcţionat chiar la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“.
Materiile predate erau cele de la Kiev, şi de la Colegiile iezuite din Apus: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, muzica, geometria, astronomia şi teologia.
În 1646, profesorii ruşi au fost înlocuţi cu greci, iar limba latină a fost schimbată cu cea greacă. De aici înainte, până în secolul al XIX-lea, când şcoala este desfiiţată, orientarea profesorilor este una tradiţionalistă, înlocuind-o pe cea umanistă a profesorilor ruşi. De-a lungul vremii, la Academia lui Varlaam au predat profesori renumiţi, precum Teodor din Trapezunt sau Ieremia Cacavelas.
Primele cărţi tipărite în Moldova
Chiar dacă la marile mănăstiri ale Moldovei existau, de mulţi ani, importante centre de copiere a manuscriselor, totuşi nu exista încă o tipografie, ca în Transilvania, unde la 1508, Macarie tipărea „Liturghierul“. Dorinţa de a înfiinţa tipografia a exprimat-o chiar din 1637, când cerea ajutorul necesar ţarului Rusiei. Abia în 1640, mitropolitul Petru Movilă al Kievului îi trimitea primele matriţe şi meşteri tipografi, conduşi de ieromonahul Sofronie Pociaţki. La 20 decembrie 1642 ieşea de sub tiparul din chiliile Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi“ din Iaşi, Scrisoarea de mulţumire a delegaţilor greci la Sinodul de la Iaşi, din 1642. În acelaşi an a apărut un Catehism slavon, o copie păstrându-se şi astăzi la Sankt Petersburg. Au mai fost tipărite următoarele lucrări: Cazania, Cele şapte Taine, Răspunsul la Catehismul calvinesc, Pravila lui Vasile Lupu şi Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu.
Avantaje pentru preoţi
O altă realizare importantă a mitropolitului Varlaam a fost obţinerea unor drepturi pentru preoţi. Astfel, la câteva zile după hirotonia sa, mitropolitul obţine, de la domnitorul Alexandru Iliaş, dreptul preoţilor de a fi judecaţi numai de instanţele bisericeşti, fără amestecul „dregătorilor domneşti“. Aceste drepturi, pe lângă scutiri de impozite şi alte privilegii, au fost reînnoite în 1652, printr-un hrisov al domnitorului Vasile Lupu. Măsurile luate în favoarea preoţilor au schimbat mult viaţa acestora şi au contribuit din plin la îmbunătăţirea vieţii parohiilor.
Mitropolitul Moldovei, candidat la Patriarhia de Constantinopol
Legăturile Mitropoliei Moldovei cu alte Biserici au fost întărite în timpul mitropolitului Varlaam. Astfel, în 1645, mitropolitul Kievului, Petru Movilă a fost primit la Iaşi, cu prilejul nunţii fiicei lui Vasile Lupu cu principele lituanian, Janusz Radzwil. În acelaşi an, mitropolitul, împreună cu episcopii din Moldova au semnat o scrisoare de recomandare pentru mitropolitul Transilvaniei, Ilie Iorest, îndepărtat din funcţia sa de principii calvini. Scrisoarea era adresată ţarului Rusiei şi prin ea, Varlaam adresa rugămintea ca Ilie Iorest să fie primit în Rusia. În 1639 a fost consemat un fapt unic în istoria Bisericii Române: Varlaam era printre cei trei candidaţi pentru alegerea patriarhului ecumenic. În ultimii ani ca mitropolit a primit vizita patriarhului Macarie al Antiohiei, care era însoţit de fiul său, arhidiaconul Paul de Alep, de la care ne-au rămas multe însemnări legate de locurile şi atmosfera din Moldova veacului al XVII-lea.
Retras la Mănăstirea Secu
În martie 1645, mitropolitul a hirotonit arhiereu pe ierom. Paisie, egumenul Mănăstirii Galata. Acesta a devenit mai târziu patriarh al Ierusalimului. Dintre uceniicii săi de la Mănăstirea Secu, Varlaam a ales egumeni şi chiar episcopi, cum ar fi Ghedeon, episcop la Huşi, iar mai târziu chiar mitropolit. În 1653, atât mitropolitul Varlaam, cât şi domnitorul Vasile Lupu s-au retras din scaunele lor, primul la Hotin, al doilea la Secu. Prin testamentul din 18 august 1657, mitropolitul a lăsat Mănăstirii Secu toată agoniseala sa.
▲ Prietenia dintre doi sfinţi ierarhi: Varlaam şi Petru Movilă
Ajuns unul dintre oamenii de încredere ai domnitorului Miron Barnovschi, Varlaam, în timpul stăreţiei sale la Secu, a fost trimis într-o misiune la Kiev. Scopul misiunii era procurarea unor icoane pentru ctitoriile din timpul mitropolitului Anastasie Crimca. În această călătorie, Varlaam l-a cunoscut pe viitorul mitropolit de Kiev, stareţul Petru Movilă, de la Lavra Pecerka. Acesta era un moldovean provenit din familia de domnitori cu acelaşi nume, iar între cei doi s-a leagat o strânsă prietenie. Cu această ocazie, Varlaam i-a dăruit manuscrisul unui Octoih slavon de la Neamţ, cerut de Petru Movilă pentru a retipări o ediţie îndreptată a lucrării (apărută mai târziu, în 1630 la Liov).
Ajunşi mitropoliţi la Kiev şi respectiv la Iaşi, cei doi au continuat colaborarea, Petru Movilă trimiţând la Iaşi profesori, tipografi, material tipografic şi matriţe pentru tipografia lui Varlaam. Mai mult decât atât, Petru Movilă a facilitat toate demersurile pentru nunta dintre fiica lui Vasile Lupu cu principele lituanian. Acest lucru, după opinia unor istorici, a avut un scop politic, şi anume acela de a apropia Moldova de Polonia, în scopul de a întări Liga antiotomană condusă de regele Vladislav al IV-lea.
▲ Cazania, un cadou făcut limbii române
Ideea de a tipări o carte de învăţătură pentru popor s-a născut încă din 1629, când Varlaam pregătise deja manuscrisul, împreună cu medelnicerul Pavel Ureche. Propaganda protestantă era un pericol în sud-estul ortodox şi de aceea, o carte de predici, de învăţătură ortodoxă era necesară în Moldova. Cazania, cu titlul complet Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznicele împărăteşti şi la sfinţii mari, a apărut în 1643, ca o capodoperă a limbii române. Într-o „Predoslovie“ intitulată Cuvânt împreună către toată seminţia românească, domnitorul Vasile Lupu „Domn a toată Ţara Moldovei“, a arătat că „face acest dar limbii româneşti fiind carte de învăţătură pre limba românească“.
Inspirată din mai multe surse, principala fiind Comoara lui Damaschin Studitul, Cazania are două părţi: prima cu 54 de „învăţături“ la perioada Triodului, a Penticostarului şi la 32 de duminici de după Rusalii, iar a doua conţine 21 de „cazanii“ la praznicele împărăteşti şi sfinţi mai mari. Cartea a fost răspândită şi în Transilvania, unde s-au găsit, potrivit cercetărilor lui Florian Dudaş, 345 de exemplare tipărite şi 42 de copii manuscrise. Lucrarea a fost retipărită de-a lungul vremii, păstrând cea mai mare parte a lucrării iniţiale care purta pecetea personalităţii autorului.
▲ Sinodul de la Iaşi
În timpul păstoriei mitropolitului Varlaam, a avut loc, la Iaşi, în perioada 15 septembrie-27 octombrie 1642, un sinod prin care s-a analizat şi aprobat, cu unele modificări, Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă. Informaţii despre acest sinod avem din consemnările grecului Meletie Sirigul, participant la sinod precum şi dintr-o scrisoarea în limba italiană a medicului danez Scocardi, de la curtea lui Vasile Lupu.
Lucrarea sfântului Petru Movilă fusese verificată de un sinod local de la Kiev din 1640, dar existau două puncte asupra cărora sinodalii nu au căzut de acord: existenţa purgatorului şi momentul prefacerii darurilor. Sinodul de la Iaşi, chiar dacă a fost contestat de unii, considerându-l o simplă adunare de episcopi, nereprezentativă pentru întreaga Ortodoxie (Nicolae Iorga îl numea „soboraş“, iar Alexandru Elian îl considera „conferinţă panortodoxă) a fost recunoscut mai târziu în întreaga Ortodoxie, iar hotărârile sale au fost primite în toate Bisericile.
Însuşi patriarhul ecumenic Partenie I a aprobat atunci deschiderea sinodului, trimiţând ca delegat pe Porfirie, fost mitropolit de Niceia şi pe Meletie Sirigul. Kievul a trimis la Iaşi o delegaţie formată din Isaia Kozlovshi, primul rector al academiei movilene, Iosif Gorniţki, rectorul în funcţie, şi Ignatie Staruşici, predicator la Catedrala „Sf. Sofia“.
Lucrările sinodului s-au ţinut în limba latină, cunoscută de toţi participanţii, iar Meletie Sirigul traducea în greceşte hotărârile, dar şi cele 261 de întrebări şi răspunsuri în latină din Mărturisirea lui Petru Movilă, cu modificările aduse de sinodali. Corectând cele două puncte contestate, participanţii au trimis la Constantinopol textul lui Petru Movilă, iar sinodul patriarhal din 1644 a hotărât ca acesta să devină Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a Răsăritului. Această lucrare este a treia mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe, după Simbolul de Credinţă şi Dogmatica Sf. Ioan Damaschinul. A fost publicată pentru prima dată în limba latină la Amsterdam în 1643, iar în limba română a apărut prima oară la Buzău în 1691.
