Modele ale mărturisirii pentru lumea contemporană

Demersul de reconectare la izvoarele patristice şi filocalice reprezintă o condiţie sine qua non pentru cunoaşterea autentică a adevărului mântuitor şi experimentarea acestuia. În acest context se încadrează şi cinstirea deosebită de care se bucură persoanele cu roluri bine definite în cadrul istoriei, cum este cazul Sfinţilor Părinţi de la Sinoadele Ecumenice. Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul al II-lea Ecumenic, convocat în anul 381 de către împăratul Teodosie cel Mare (379-395) la Constantinopol, sunt sărbătoriţi de Biserică astăzi, 22 mai, data deschiderii oficiale a lucrărilor sinodale.

Dintre sărbătorile din cursul anului bisericesc dedicate Sinoadelor Ecumenice, aceasta se bucură de o dată fixă. Prima Sfântă Liturghie dedicată Părinţilor de la Sinoadele I şi II Ecumenice a avut loc pe 16 iulie 518, iar în decursul timpului, prima duminică după data de 16 iulie s-a transformat într-o sărbătoare închinată Părinţilor participanţi la Sinodul al IV-lea Ecumenic. Cuviosul Nicodim Aghioritul (†1809) menţionează prăznuirea separată a celor şapte Sinoade Ecumenice în mănăstirile Sfântului Munte Athos în veacul al XVIII-lea: primul după Înălţare, al doilea pe 22 mai, al treilea pe 9 septembrie, al patrulea pe 11 iulie, al cincilea pe 25 iulie, al şaselea după 14 septembrie, al şaptelea pe 11 octombrie.

Motivele convocării

Motivele convocării Sinodului al II-lea Ecumenic, menţionate de istoricii bisericeşti Socrate şi Sozomen, au fost reprezentate de dorinţa împăratului Teodosie cel Mare de a confirma învăţătura Sinodului de la Niceea (325) împotriva arienilor, de a soluţiona problema pnevmatomahilor (macedonienilor sau maratonienilor) şi de a aproba alegerea Sfântului Grigorie de Nazianz în calitate de Episcop al Constantinopolului.

Participanţi

Sfântul Grigorie de Nazianz a prezidat lucrările sinodului după moartea Episcopului Meletie al Antiohiei, însă, din cauza unor diferende, ierarhul constantinopolitan a demisionat atât de la preşedinţia sinodului, cât şi din demnitatea episcopală, pe data de 31 mai 381. În acest context, este ales drept preşedinte al lucrărilor sinodale Nectarie, pretorul capitalei şi noul Episcop al Constantinopolului, evitându-se în acest mod exacerbarea tensiunilor de natură administrativă existente printre participanţii la şedinţele sinodale.

Cei 150 de participanţi la sinodul din Constantinopol proveneau din diocezele şi provinciile Imperiului Roman de Răsărit, fiind menţionaţi şi trei episcopi din Sciţia: Gerontius de Tomis, Aeterius de Cherson din Crimeea şi Sebastian de Anchialos din Tracia. Papa Damasus al Romei (366-384) nu a trimis nici un delegat, întrucât împăratul Graţian convocase un sinod la Aquileea, unde vor lua parte episcopii din Apus şi din provinciile Iliricului occidental. Prezenţa unor teologi remarcabili prin profunzimea trăirii şi învăţăturii creştine, precum Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Meletie al Antiohiei, Diodor de Tars, a conferit sinodului legitimitate şi autoritate deosebită.

Alţi participanţi la sinod au fost Zeno de Tyr, Timotei de Beirut, Flavian (succesorul lui Meletie al Antiohiei), Helladiu de Cezareea, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevasta (fraţii Sfântului Vasile cel Mare), Amfilohiu de Iconiu, Agrius, Martyrius de Marcianopolis, Timotei al Alexandriei, Ascholius al Tesalonicului. Sfântul Epifanie de Salamina, unul dintre cei mai învăţaţi episcopi ai Ciprului, nu a luat parte la şedinţele sinodale aşa cum au afirmat o serie de istorici şi dogmatişti, care i-au atribuit în mod greşit paternitatea Simbolului Constantinopolitan. La Sinodul din 381 au fost prezenţi şi 36 de episcopi pnevmatomahi, conduşi de Eleusis de Cizic şi Marcian de Lampsac, existând speranţa că aceştia vor renunţa la învăţătura greşită pe care o susţineau şi vor reveni la credinţa ortodoxă. Totuşi, după moartea ierarhului Meletie al Antiohiei şi alegerea lui Nectarie în scaunul episcopal al Constantinopolului, aceştia au părăsit lucrările sinodale.

Dezbateri doctrinare

Conţinutul discuţiilor doctrinare din cadrul sinodului nu poate fi stabilit cu exactitate, întrucât Tomosul sinodal s-a pierdut. Totuşi, informaţii despre structura şi conţinutul Tomosului sunt cuprinse în scrisoarea sinodului convocat în 382 la Constantinopol, transmisă Papei Damasus şi episcopilor occidentali, între care sunt amintiţi Ascholius al Tesalonicului şi Anemius de Sirmium (Mitroviţa). Scrisoarea, conţinută în scrierile lui Teodoret în limba greacă, debutează cu exprimarea ataşamentului faţă de „învăţătura evanghelică“ stabilită la Niceea, fiind condamnaţi reprezentanţii unei serii de erezii: eunomienii, arienii, semiarienii, sabelienii, marcelienii, fotinienii, apolinariştii. Învăţătura cu privire la Sfânta Treime şi la Întruparea reală a Domnului Iisus Hristos, contestată de apolinarişti, a fost exprimată cu exactitate, afirmându-se credinţa „într-o singură Dumnezeire, putere şi fiinţă a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, de aceeaşi cinstire şi demnitate, a cărei împărăţie este veşnică, în trei ipostasuri, adică în trei persoane desăvârşite“. Totuşi, s-a păstrat integral Simbolul de credinţă constantinopolitan, care se pare că reprezenta o parte integrantă a Tomosului doctrinar al Sinodului al II-lea Ecumenic, urmând imediat după canoanele stabilite de către Sfinţii Părinţi. Părinţii Sinodului al IV-lea de la Calcedon (451) afirmă că Simbolul Constantinopolitan constituie opera celor 150 de Părinţi adunaţi la Constantinopol în 381 şi îl citează de două ori, în şedinţele a II-a şi a V-a. Recitarea regulată a Crezului la Sfânta Liturghie a fost introdusă iniţial în Antiohia de Patriarhul Petru Gnafevs în anul 471, iar în 567, printr-un edict al împăratului Iustin al II-lea (565-578), Simbolul Niceean a fost înlocuit cu cel Constantinopolitan, mărturisire de credinţă care s-a generalizat şi persistă până astăzi în toate Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului. Fidelitatea faţă de adevărul evanghelic originar nu presupune doar o simplă citare sau repetiţie a acestuia, ci aprofundarea şi trăirea în lumina Duhului Sfânt a dogmelor mântuitoare trasate în cadrul Bisericii. De exemplu, Părinţii Sinodului al II-lea Ecumenic au introdus în textul stabilit la Niceea, articolul 1, expresia „Făcătorul cerului şi al pământului“ referitoare la Tatăl, pentru a exclude orice tentativă a unei interpretări maniheiste a Fiului în calitate de Demiurg, sau în articolul 2, unde au fost adăugate cuvintele „mai înainte de toţi vecii“, pentru a înlătura posibilitatea introducerii vreunei deosebiri cronologice între Tatăl şi Fiul.

Pe lângă definiţiile de ordin dogmatic aprobate, Sinodul al II-lea Ecumenic a redactat 7 canoane, prin intermediul cărora erau condamnate cele mai importante erezii apărute în Biserică la data respectivă, era depus din treapta arhieriei Maxim Cinicul, care dorise să obţină în mod necanonic scaunul Bisericii constantinopolitane, fiind reglementate, de asemenea, drepturile jurisidicţionale ale vechilor scaune din Biserica Răsăritului, precizându-se „întâietatea de onoare a episcopului de Constantinopol după episcopul Romei“. Hotărârile dogmatice ale Sinodului al II-lea şi Simbolul de credinţă constantinopolitan constituie fundamentul teologic al hotărârilor dogmatice luate de celelalte sinoade particulare şi ecumenice, cuprinse implicit în acestea, fiind recunoscute unanim de întreaga Biserică. Vieţile Sfinţilor Părinţi constituie dovezi elocvente ale asumării şi trăirii la nivel personal a adevărurilor mântuitoare ale Evangheliei lui Hristos. Recursul la modelele de înaltă vieţuire duhovnicească, prin rugăciunea şi pilda propriei vieţi, prin apărarea şi mărturisirea dreptei credinţe, se dovedeşte vital pentru orice credincios aflat pe cărarea Împărăţiei, care doreşte să guste bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit“ (I Co. 2, 9). (Raul-Constantin Tănase)