Monahul care a căutat toată viaţa bucuria Duhului Sfânt

Încă din prima zi când a ajuns în Mănăstirea Sarov, tânărul Prohor a arătat că avea deja unele calităţi pe care fraţi sau călugări de acolo le dobândiseră abia după mulţi ani de nevoinţe. În timpul Sfintei Liturghii, pe când slujea ca diacon, a văzut cerurile deschise şi pe îngerii slavei mărindu-L pe Mântuitorul Hristos în doxologie neîncetată. La 20 noiembrie 1794, cu binecuvântarea egumenului Isaia, părintele Serafim a părăsit chinovia, stabilindu-se într-o chilie pe care şi-o construise singur, la cinci kilometri depărtare de Mănăstirea Sarov. Cu timpul, Cuviosul Serafim a fost învrednicit de darul facerii de minuni şi harisma vederii în Duhul.

Sfântul Serafim de Sarov s-a născut la data de 19 iulie 1754, în localitatea rusească Kursk. Părinţii săi, Isidor şi Agata Moşnin, erau proprietarii mai multor fabrici de cărămidă, tatăl ocupându-se îndeaproape şi de construcţia bisericilor, pentru care era foarte solicitat. A primit la botez numele Prohor, în cinstea Sfântului Prohor, unul dintre cei şapte diaconi ai bisericii primare. Educaţia creştină a primit-o încă din copilărie de la părinţi, a căror evlavie a moştenit-o. La numai trei ani şi-a pierdut tatăl, educaţia sa fiind înrâurită de prezenţa mamei, care a încercat să-i insufle iubirea de semeni, iubirea pentru bunul simţ şi căldura cu care trebuia făcută rugăciunea.

Chemarea ascetică a tânărului Prohor

Tânărul Prohor avea multe calităţi, însă se deosebea de alţii de vârsta lui prin blândeţe şi smerenie, dar şi prin memoria şi inteligenţa ascuţită. La zece ani citea cu râvnă din Sfintele Scripturi, încercând să înţeleagă adevărurile adânci ale Teologiei. La vârsta de 12 ani s-a îmbolnăvit foarte rău, fiind la un pas de moarte. Atunci când nimeni nu-i mai dădea nici o şansă de supravieţuire, a văzut-o noaptea în vis pe Maica Domnului, care i-a promis că-l va însănătoşi. A doua zi, s-a întâmplat ca prin faţa casei părinteşti să treacă nişte monahi care însoţeau o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. O ploaie puternică, iscată ca din senin, i-a determinat pe însoţitorii icoanei să se adăpostească sub acoperişul casei Moşnin. După ce s-a închinat la icoană, Prohor n-a mai simţit apăsările bolii, iar în scurt timp s-a vindecat complet, reluând studiul Scripturii, de care era nedespărţit.

La vârsta de 18 ani, Prohor a hotărât să devină călugăr. A primit cu uşurinţă binecuvântarea mamei sale, care i-a înţeles chemarea încă din copilărie. Înainte de plecare i-a dăruit o cruce de aramă, pe care Prohor a purtat-o toată viaţa la pieptul său.

A văzut cerurile deschise

Încă din prima zi când a ajuns în Mănăstirea Sarov, tânărul Prohor a arătat că avea deja unele calităţi pe care fraţi sau călugări de acolo le dobândiseră abia după mulţi ani de nevoinţe. Era nelipsit de la toate slujbele, în timpul cărora stătea nemişcat, fără să spună un cuvânt. Îi plăcea să se cufunde în rugăciune ore întregi, studia cărţile ascetice, dar mai ales încerca să înţeleagă cuvintele lui Hristos din Sfânta Scriptură, pe care le lua drept model pentru propria sa vieţuire.

În anul 1780, fratele Prohor a trecut printr-o altă încercare: trupul său i se umflase atât de rău încât nu se mai putea ridica singur din pat. A fost ţintuit de boală timp de trei ani şi nu a cârtit niciodată împotriva lui Dumnezeu. Într-una din duminici, după ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie în chilie, lângă patul său a apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Întorcându-se cu faţa către Ioan, Preasfânta Născătoare i l-a arătat pe Prohor şi i-a zis: „Acesta este din neamul nostru“, apoi s-a atins cu mâna dreaptă de el şi tot trupul i-a fost uşurat de boala care-l stăpânise.

După o perioadă de aproape opt ani de ucenicie, fratele Prohor a primit votul monahal, fiind tuns cu numele de Serafim, datorită caracterului său înflăcărat după slujirea lui Dumnezeu. Mai târziu, a fost hirotonit diacon, iar apoi preot, fiind nedespărţit de cele Sfinte şi liturghisind aproape zilnic, timp de un an.

În timpul diaconiei, Sfântul Serafim a fost învrednicit de Dumnezeu de o vedenie extraordinară: în timpul Sfintei Liturghii a văzut cerurile deschise şi pe îngerii slavei slujind Mântuitorului Hristos. Despre această întâmplare minunată dă mărturie cronicarul mănăstirii din vremea aceea: „Prin vederea aceasta, înfăţişarea Sfântului s-a schimbat. Nu mai putea să se mişte din locul lui şi nici să scoată vreun cuvânt. Mulţi au observat atitudinea lui, însă fără a înţelege adevărata cauză. Îndată s-au apropiat de el doi diaconi, l-au apucat de subţiori şi l-au condus în sfântul altar. Dar şi acolo a continuat să stea vreme de două ore nemişcat. Doar faţa i se schimba de la o clipă la alta. Când era acoperită de o paloare, când era inundată de o roşeaţă intensă, când devenea albă ca zăpada. A petrecut mult timp fără să vorbească. Îl absorbise vizita minunată a lui Dumnezeu şi se desfăta cu preadulcea Lui mângâiere“.

Pustnicul din Codrii Sarovului

La 20 noiembrie 1794, cu binecuvântarea egumenului Isaia, părintele Serafim a părăsit chinovia, stabilindu-se într-o chilie pe care şi-o construise singur la cinci kilometri depărtare de Mănăstirea Sarov. Locul nevoinţelor sale era aşezat pe un deal din vecinătatea râului Sarovka, înconjurat din toate părţile de pădurile seculare ale Sarovului. Sfântul Serafim a numit dealul său Muntele Athos, iar altor zone în care se retrăgea le dăduse denumiri de Locuri Sfinte ca: Ierusalim, Bethleem, Nazaret, Iordan, Tabor, pârâul Cedrilor, Golgota şi Muntele Măslinilor. Aici, pe aceste locuri, Cuviosul Serafim trăia actualitatea evenimentelor legate de iconomia mântuirii, imitând modelul Mântuitorului Hristos. Chilia sa era în permanenţă vizitată de fiarele sălbatice, care veneau la el, probabil atrase de bunătatea sa. Stareţa Mănăstirii Diveevo, Matrona Pelescheeva, a văzut cum Sfântul a hrănit un urs chiar cu mâna sa.

Auzind de nevoinţele sfinţilor stâlpnici, Cuviosul Serafim s-a hotărât să practice şi el această formă de asceză. Timp de o mie de zile şi de nopţi, Sfântul a stat cu mâinile ridicare spre cer pe o stâncă, invocând numele lui Hristos prin rugăciunea inimii. Toate aceste nevoinţe l-au mâniat foarte rău pe vrăjmaşul diavol, care îşi epuizase aproape toate încercările de a-l ispiti. La 12 septembrie 1804, trei săteni necunoscuţi se apropiară de el pe când tăia lemne. L-au bătut cu bestialitate, dorind să scoată de la el banii pe care credeau că îi ţinea ascunşi. Cu toate că avea o construcţie robustă, Sfântul nici măcar nu a încercat să se apere, a lăsat jos toporul şi a suferit loviturile nemiloase care l-au adus în pragul inconştienţei. În urma acestei întâmplări, trupul său a rămas pentru totdeauna deformat şi, cu toate acestea, Sfântul a refuzat să depună plângere împotriva celor care-l maltrataseră.

Mărturia lui Motovilov

O altă formă a nevoinţei sale a fost tăcerea. Timp de cinci ani, Cuviosul Serafim a stat zăvorât în chilia sa, neschimbând o vorbă cu nimeni, petrecând doar în post, în rugăcine şi contemplând Sfânta Scriptură. La porunca Maicii Domnului, în 1826, a revenit în chinovia de la Sarov, rupând tăcerea şi propovăduind cuvântul Evangheliei, primind şi binecuvântând pe toţi care veneau la dânsul. Obişnuia să-i întâmpine pe toţi cu cuvintele „Hristoa a înviat, bucuria mea!“, îndemnându-i să dobândească pacea şi liniştea care venea de la Duhul Sfânt. Cu timpul, Cuviosul Serafim a fost învrednicit de darul facerii de minuni şi harisma vederii în Duhul.

Ucenicul său, boierul Motovilov, povesteşte despre minunata transfigurare a Sfântului în timp ce îi vorbea despre binefacerile Duhului Sfânt. Pentru că acesta nu înţelegea cum luminează harul Duhului în oameni, Sfântul l-a strâns brusc în braţe şi, privindu-l drept în ochi, faţa lui a devenit dintr-odată mai strălucitoare decât soarele, apoi i-a spus ucenicului său: „Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorârea Sfântului Duh, şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci astfel n-ai putea să mă vezi în această lumină“. După ce i-a dat drumul, zăpada care-i înconjura s-a topit pe o porţiune de câţiva metri pătraţi. Întâmplarea a fost pusă în scris de Motovilov, manuscrisul său fiind descoperit de Biserică foarte târziu, abia în anul 1903, în preajma canonizării Sfântului Serafim.

În ziua de 1 ianuarie1833, după ce a participat la Sfânta Liturghie şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, Sfântul Serafim s-a retras singur în chilia sa, unde a adormit, îngenunchiat la icoana Maicii Domnului. La 19 iulie 1903, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, cu acordul evlaviosului ţar Nicolae al II-lea, l-a canonizat pe Cuviosul Serafim, nemaiexistând nici o îndoială în privinţa sfinţeniei vieţii sale. În 1926, bolşevicii au confiscat sfintele sale moaşte, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului, însă nu au reuşit niciodată să le expună în acel loc. După ani lungi de căutări, Biserica Rusă a redescoperit moaştele Sfântului într-un depozit al unui muzeu din St. Petersburg, abia în anul 1990. Astăzi, moaştele Sfântului Serafim se află la Mănăstirea Diveevo, la 10 kilometri de Sarov.

Biserica Ortodoxă îi pomeneşte nevoinţele în fiecare an în zilele de 2 ianuarie şi 19 iulie.