Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Moș Ion Roată, amintirea unui nume spre cinstirea neamului

Moș Ion Roată, amintirea unui nume spre cinstirea neamului

Galerie foto (3) Documentar
Un articol de: Elena Solunca Moise - 26 Ian, 2020

Mircea Vulcănescu scria că, la noi, adesea pleci de la un fapt real și ajungi în legendă. Legende sunt multe și, uneori, par a se retrage în uitare ca și cum s-ar odihni spre a poposi în țara tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Iată, acum, la cinstirea Unirii Principatelor, preludiul Marii Uniri de la 1918, rememorăm acele zile de neuitat cu discuții, nu o dată conflictuale, care până la urmă au dus la concluzia pusă înainte de versurile lui Alecsandri: „Amândoi suntem de-o mamă/ De-o făptură și de-o seamă/ Eu ți-s frate, tu mi-ești frate/ În noi doi un suflet bate”.

În 1857 se înființau Divanurile ad-hoc, adunări consultative, în Moldova și Țara Românească, cu misiunea de a face auzită voința poporului privind organizarea definitivă a Principatelor Unite. Cu o alcătuire reprezentativă, ele erau formate din oameni ai Bisericii, mari boieri, burghezia în formare și țărănimea clăcașă. 

Între ei, Moș Ion Roată, țăranul care a trecut din istorie în legendă, într-un firesc al omului „aflat sub vremi”, cum spunea cronicarul. „Nașul” lui, dacă e îngăduit a spune, a fost nimeni altul decât Ion Creangă, plecat dintr-o bojdeucă din Țicăul Iașiului ca să devină reper în istoria literaturii noastre. Ion și unul, și celălalt, nume care etimologic înseamnă Domnul a făcut milă sau Dumnezeu s-a milostivit. La drept vorbind, Moș Ion Roată nu era chiar… „moș”, ci bărbat la vreo 50 de ani, în deplină putere, așa cum s-a manifestat în Adunările ad-hoc. De altfel, apelativul „moș” nu se referea atât la vârstă, cât la o poziție social-istorică de moștenitor, cum spunem și din moși-strămoși. Acest Moș Ion Roată a avut un rol important în înfăptuirea Unirii sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care avea pentru el o simpatie specială, date fiind istețimea și înțelepciunea lui. 

Cinstit, cuviincios și drept

Ion Roată a văzut lumina zilei în 1806, în comuna Câmpuri din județul Putna (actualul județ Vrancea), într-o familie de țărani clăcași. În vremea Unirii, era un bărbat în toată puterea și „isteț ca un proverb”. Provenea dintr-o familie cu patru copii, așa că nici vorbă de școală, mai ales că pe atunci nu existau școli sătești. Avea însă toate calitățile necesare pentru a participa la dezbaterile privind buna rânduială a țării, iar unanimitatea cu care a fost ales dovedea aprecierea și respectul celor de-o seamă cu el. Era cinstit, dintr-o bucată cum se spune, fără sfială să spună pe față ce gândește, mereu ferm în judecata lui venită din credința în Dumnezeu și dreptatea lui de om al pământului. Pe parcursul celor 31 de întruniri ale Adunărilor ad-hoc a avut misiunea să lupte împotriva „boierismului” și pentru împroprietărirea țăranilor ca om cu frică de Dumnezeu. Ion Creangă consemnează că se numără „între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857”, că era „om cinstit şi cuviincios, cum erau mai toţi ţăranii români. Numai atâta că Moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temeiu pe vorbele boiereşti şi mai avea gâdilici la limbă...” În cele din urmă, a dat întâietate faptei și a dus „Propunerea deputaţilor săteni”, o jalbă în care erau înșiruite suferinţele ţăranilor moldoveni doritori de  împroprietărire. Ion Roată era întâiul semnatar și nu a mirat pe nimeni că a căzut irevocabil în dizgraţia mai-marilor zilei care l-au numit „stricător al ordinei publice”. Mai mereu arestat de poliţia din Iaşi, a fost eliberat cu condiția să fie „îndeaproape supravegheat poliţieneşte ca… la cea mai mică agitaţie în contra bunei ordine, să fie arestat”. El însă și-a văzut de ale sale, fiind cooptat în Comisia îndrituită să facă împroprietărirea clăcașilor și, cum nu era un om al vorbei, ci al faptei, a pus mâna la treabă, împărțind personal loturile de pământ țăranilor. Din toată această luptă s-a ales cu sărăcia în care avea să-și dea duhul în mâinile Tatălui Ceresc.

„Voi, țăranii, sunteți adevărații reprezentanți ai națiunii române, voi reprezentați viitorul”

Îndată după proclamarea Independenţei României, avea să fie decorat cu Ordinul „Steaua României”. Moș Ion Roată a murit în 1882, sărac lipit în satul de unde plecase, când avea 76 de ani și a fost înmormântat după datina străbunilor în Gura Văii. Așa a ieșit din istoria trăită, intrând în legendă ca un simbol al țăranului român, căruia i-am putea spune pe drept Măria Sa, Țăranul Român. El, care nu știa carte, s-a descurcat de minune printre rândurile nescrise ale cărții lumii, naturii și vieții. Fără „ascunzători în suflet”, deprinsese rânduiala vieții curate și drepte, rămânând fidel datinii în care toate erau văzute, dar nu toate puteau fi tâlcuite în pasul potrivit omului, om mereu gata să primească ceea ce Domnul îi dă, zicând „dacă Domnul va vrea”, sau „dacă Domnul mă ajută”, „mulțu­mescu-ți, Doamne”. S-a bucurat de nume bun și povestește că, invitat la un ceai, împreună cu alți deputați țărani, lordul Henry Bulwer, înalt comisar european, a spus deschis că „voi sunteți ade­vărații repre­zen­tanți ai națiunii române, voi reprezentați viitorul”. Aveau și un fel de in­signă-medalie inscrip­ționată cu litere latine „Divanul ad-hoc-1857”. Se spune că Atanasie Panu, la una dintre întrunirile deputaților, a dat citire unui document „Propunerea depu­taților săteni”, o „adevărată plângere a unui popor întreg”, cum o definea Mihail Kogălniceanu. Era o „jalbă” din care răzbătea geamătul a peste 1.200.000 de suflete din cele 14 ținuturi ale Moldovei, întâiul semnatar fiind Moș Ion Roată. A fost un act de cutezanță care purta girul lui Costachi Negri, pentru a da greutate proiectului de împroprietărire a clăcașilor. Nu a ajuns bine acasă și a fost arestat ca „stricător al ordinei publice”, într-un scenariu de neimaginat pentru puterea de suportare a unui om. 

A avut parte de funeralii la înălțimea vieții sale

A trecut prin toate cu capul sus, fără a-și vinde sufletul. Mereu prezent la lucrul de obște, până în clipa din urmă s-a făcut folositor în toate consătenilor săi. Dar spre sfârșitul vieții a ajuns în sapă de lemn, încât M. Flondor a propus să i se dea un ajutor. În seara de 19 spre 20 februarie 1882, din cel de-al 76-lea an de viață, a plecat spre veșnicie. I-au fost făcute funeralii la înălțimea vieții sale puse în slujba țării, condus ca un sfânt în Gura Văii, unde și-a găsit liniștea și sălașul din urmă.

A plecat în lumea de dincolo sărac, dar a lăsat moștenire o bogăție inestimabilă - amintirea unui nume înscris spre cinstirea neamului de-a pururi. Poate că nu doar „veșnicia s-a născut la sat”, ci și satul s-a născut din veșnicie ca omul să aducă rodul bogat al darurilor pe care i le-a dat Domnul, Cel Singur Bun. Pentru asta i-a dăruit, cum arată cu prisosință Moș Ion Roată, „cunoaștere, pricepere, vrednicie”, ca ieșind din viață să intre în legendă spre înveșnicire.

Citeşte mai multe despre:   Mos Ion Roata  -   Unirea Principatelor  -   Alexandru Ioan Cuza