Moşoaicele, vasele din care se ospătează străbunii

Patrimoniul Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi conservă o valoroasă colecţie de ceramică populară ce datează din secolele XIX-XX. Moşoaica era folosită mai ales la praznicele de pomenire consacrate comemorării morţilor, prilejuind astfel realizarea unei strânse legături între membrii grupului rămaşi în viaţă şi defunct. Realizate după tehnici vechi, „vasele de moşi” sau „moşăncele” erau întotdeauna de culoare neagră, atrăgând atenţia în mod deosebit forma şi decorul lor. Forma vaselor, precum şi modalitatea lor de ornamentare, realizată prin incizare şi şlefuire cu ajutorul unei pietre sau prin pictare cu paiul înmuiat în var, le recomandă ca pe unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii şi civilizaţiei noastre populare.

„Rezultat al cercetărilor şi al campaniilor de teren întreprinse de specialiştii muzeului de la înfiinţarea lui şi până în prezent, colecţia de ceramică, reprezentativă de altfel pentru întreaga zonă a Moldovei, reuneşte, pe lângă vasele de factură utilitară, roşie şi neagră, o categorie aparte, cu un pronunţat caracter ritual-ceremonial, moşoaica”, a precizat Ovidiu Focşa, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Astfel, având în vedere specificul ei, moşoaica era folosită mai ales la praznicele de pomenire consacrate comemorării morţilor, prilejuind astfel realizarea unei strânse legături între membrii grupului rămaşi în viaţă şi defunct. „Acest ritual ce implica întreaga suflare a comunităţii avea drept scop «reînnodarea pentru membrii unui grup rămaşi în viaţă a lanţului rupt prin dispariţia unuia dintre elementele sale», crezându-se cu tărie că cei trecuţi în lumea de dincolo, prin forţa lor de a patrona ciclurile naturii, influenţau şi bunul mers al lucrurilor”, a spus specialistul etnograf, adăugând că, astfel, oala de lut ajunge să intermedieze dialogul hotarului dintre lumi, respectiv, din „lumea celor cu dor în cea fără de dor”.

Realizate după tehnici vechi, „vasele de moşi” sau „moşăncele” erau întotdeauna de culoare neagră, atrăgând atenţia în mod deosebit forma şi decorul lor. Obţinute prin ardere reducătoare, în lipsa oxigenului, în cuptoare speciale de formă tronconică, pe care localnicii din comuna Deleni, Iaşi, le numesc „hornuri”, ceramica neagră de ritual se distinge prin frumuseţea formei şi a decorului, asupra căruia meşterii olari se aplecau cu o atenţie deosebită, după cum a relatat Ovidiu Focşa.

„Modalitatea de înfrumuseţare a vaselor, după o veche tehnică, reuşeşte să imprime acestora o notă aparte. Meşterii din Moldova care s-au ocupat în mod deosebit de realizarea «moşoaicelor» au fost cei din renumitul centru de ceramică neagră de la Poiana - Deleni, din Iaşi. Olarii de aici au păstrat nealterate, de-a lungul timpului, elementele de continuitate ale practicării acestui vechi meşteşug, reflectate în mod deosebit de acest tip de ceramică, de factură dacică”, a arătat etnograful Ovidiu Focşa.

Astfel, forma vaselor, precum şi modalitatea lor de ornamentare, realizată prin incizare şi şlefuire cu ajutorul unei pietre sau prin pictare cu paiul înmuiat în var, le recomandă ca pe unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii şi civilizaţiei noastre populare. Datorită importanţei acestui tip de ceramică, care se poate constitui într-un adevărat document istoric privind originea practicării olăriei negre pe teritoriul românesc, ceramica de Poiana - Deleni a fost, de-a lungul timpului, în atenţia multor specialişti precum Barbu Slătineanu, Ion Vlăduţiu, Paul Petrescu, Georgeta Stoica, Victoria Semendaev, aducându-şi un aport însemnat la cercetarea şi cunoaşterea zonei mentionate, conform celor precizate de Ovidiu Focşa.

Poiana - Deleni, centru de olărit pe cale de dispariţie

„Aflat în apropierea Hârlăului, el însuşi o veche vatră istorică, satul Poiana din comuna Deleni este o aşezare pitorească cu căsuţe bătrâneşti de mici dimensiuni, având cuptor şi plită de vară, cu multă zidărie de piatră brută, semn că aici locuiesc oameni vrednici şi pricepuţi.

Datorită aşezării într-o zonă deluroasă (Dealul Mare-Hârlău), localnicii s-au confruntat dintotdeauna cu lipsa pământului arabil, astfel că, pentru a-şi duce existenţa, au deprins a practica o serie de meşteşuguri tradiţionale, olăritul şi pietrăritul fiind printre cele mai cunoscute.

În acest sens, mărturie stau temeliile de piatră a majorităţii caselor, precum şi alte elemente de arhitectură, precum stâlpi de pridvor şi de poartă, colaci de fântână ciopliţi, la care se adaugă pietrele de mori şi râşniţă întâlnite în majoritatea gospodăriilor”, a remarcat Ovidiu Focşa.

Alături de pietrărit, olăritul a jucat un rol important în comunitate, începuturile lui datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când documentele vremii menţionează prezenţa aici a doi olari. „Ajungând în zilele noastre, trebuie spus că centrul de ceramică Poiana - Deleni a cunoscut o evoluţie fluctuantă, similară altor comunităţi de olari, bazată pe dezvoltarea susţinută a meşteşugului între anii 1960-1980, perioadă urmată de o degradare continuă, ajungându-se astăzi în pragul dispariţiei. Astfel, în urmă cu 30-40 de ani, aici erau citaţi aproximativ 15 olari, printre care îl regăsim pe regretatul Toader (Teodor) Nica, sufletul acestui centru, precum şi pe Andrei Gheorghe, cel care mai încearcă şi în prezent să păstreze tradiţia oalelor negre de Poiana, alături de care, un rol importat l-au avut şi olarii din familiile: Botezatu, Perju, Ţibuleac, Ciubotaru, Chelaru şi Ursu”, a menţionat Ovidiu Focşa.

Numărul mare al meşterilor şi diversitatea tipurilor de vase au impus Poiana - Deleni ca un reper important pe harta centrelor de ceramică neagră din Moldova, alături de Marginea (Suceava), Solonţ, Băhnăşeni, Frumoasa (Bacău), Vulpăşeşti (Neamţ), Ireşti (Vrancea), contribuind la creşterea importanţei pe care acest meşteşug l-a avut în regiune.

Cei de dincolo, sărbătoriţi de „moşi”

Dincolo de specificul ceramicii de Poiana, caracterizat prin rolul utilitar al vaselor (oale pentru lapte numite „laduşe” cu gât lung şi gura uşor evazată, oalele pentru fiert sarmale, de formă globulară, „chiupuri” pentru umplut borş, precum şi „ulcioare” cu gât strâmt), ies în evidenţă o categorie aparte de oale - „moşoaicele”, vase ritual-ceremoniale, lucrate special pentru sărbătoarea moşilor, legată de cultul morţilor. Prin forma, conţinutul şi destinaţia lor, moşoaicele înglobau semnificaţii mult mai profunde, imprimând o notă originală acestor categorii de vase. Lucrate cu îndemânare şi pricepere, ele formează, împreună cu alimentele ce le însoţesc, adevărate ofrande aduse de cei în viaţă, ca semn al împlinirii, al cinstei şi curăţeniei, al respectului pe care îl arată faţă de moşii şi strămoşii ocrotitori ai spiţei de neam, după cum a spus etnograful Ovidiu Focşa.

„În satul arhaic românesc exista credinţa că pomana, jertfa, ca elemente componente ale unui complex de practici şi ritualuri ce aveau menirea de a asigura defunctului călătoria spre lumea de dincolo, era mai bine primită dacă, alături de formulele de consacrare ale ceremonialului, era însoţită şi de prezenţa vasului de lut prelucrat şi ars, ca un substitut ritual al omului.”

În spaţiul românesc există 20 de zile de Moşi

„Principalele momente de peste an, în care avea loc această comunicare ritualizată cu cei morţi, erau date de zile speciale de pomenire, numite popular «zile de Moşi». Cu apelativul «moşi» sunt denumiţi morţii, ca grup sau comunitate, principalele sărbători ce le sunt consacrate, precum şi toate pomenile ce se fac pentru ei în zilele respective”, după cum a precizat Ovidiu Focşa.

Astfel, renumitul folclorist Simion Florea Marian remarca, în lucrarea sa fundamentală - „Trilogia vieţii”, „că pe tot parcursul anului, în spaţiul românesc există 20 de zile de Moşi”, majoritatea dintre ele însoţind marile sărbători religioase de peste an.

De asemenea, acesta a observat că în aceste zile de pomenire, ce erau aşteptate cu nerăbdare de întreaga suflare a satului, implicarea sentimentală a participanţilor era deplină. Astfel, „moşii” plasaţi în apropierea pragurilor solstiţiale, „ca elemente ce marchează momente de cumpănă ale anotimpurilor şi despre care se spune că sunt patronate de strămoşii mitici”, precum şi cei care prefaţau începutul marilor perioade de post de peste an, erau cei mai aşteptaţi, a precizat Ovidiu Focşa.

„«Moşii de primăvară» (de Măcinici), „«Moşii de vară» (sâmbăta dinaintea Rusaliilor), ocazie cu care, ne spune Simion Florea Marian, «se dădeau de pomană tot felul de vase noi: ulcele, sticle de băut apă, cănuţe, căni împodobite cu tot felul de flori, mai ales cu busuioc, care se leagă pe la torţi şi pe care le umplu cu apă proaspătă, mied, lapte dulce cu tocmagi, vin şi bere», «Moşii de toamnă» (de ziua Crucii sau de «Sâmedru», Sfântul Dumitru), precum şi «Moşii de iarnă» (înaintea începerii postului Sf. Paşti) erau principalele repere ale raportării la obiceiuri funebre”, a spus etnograful Ovidiu Focşa.

Meşterii olari se pregăteau din timp, lucrând un cuptor de oale special

Pentru că sărbătorile consacrate moşilor erau obligatoriu însoţite de ofrande rituale, meşterii olari se pregăteau din timp, lucrând un cuptor de oale special pentru marcarea evenimentului. Dacă, în cazul celor mai multe centre de olărit, tipologia vaselor realizate pentru sărbătoarea moşilor nu se deosebea prea mult de cele din timpul anului, olarii din Poiana - Deleni, şi mai ales Toader Nica, lucrau un tip aparte de ceramică, însufleţită cu multă dăruire şi pricepere. „«Moşăncile» sau «moşcăile», aşa cum îi plăcea să le spună, sunt în fapt nişte vase de formă diferită, cel mai adesea de forma unor ulcele, lăptăruşe sau chiupurele de formă rotundă, întotdeauna prevăzute cu toartă şi care, după dimensiuni, aveau o capacitate cuprinsă între jumătate de litru şi un litru. Particularităţile acestor tipuri de vase se regăsesc în modalitatea lor de ornamentare, precum şi în tehnica de ardere. Decorul «moşoaicelor» era atent studiat de meşterul olar, obţinând compoziţii ornamentale de un mare rafinament artistic. Este remarcabil faptul că acestei podoabe trecătoare, care la prima întrebuinţare a vasului dispare, meşterul popular îi acordă o mare importanţă”, a spus Ovidiu Focşa.

Motivele desenate, care stilizează plante, erau judicios împărţite, în regiştri bine stabiliţi, evitându-se tendinţa de supraîncărcare a vasului, a remarcat etnograful. Astfel, „rămurica simplă cu păstaie şi frunza de răchită, cârcelul de vie, floarea şi brăduţul, formau repertoriul câmpului ornamental. Nota particulară a acestuia este dată, în principal, pe lângă măiestria meşterului olar, de modalitatea decorului, realizat cu ajutorul unui pai de trestie, folosindu-se o soluţie din pastă de var”, a mai spus etnograful, care a amintit că meşterul Toader Nica a făcut din Poiana - Deleni unul dintre cele mai deosebite centre ale ceramicii negre pictate cu var din Europa.

„Valoarea ceramicii de Poiana a crescut foarte mult datorită forţei creatoare a acestui olar, recunoscută de toţi specialiştii în domeniu. Participarea sa la târgurile olarilor era motiv de mare bucurie din partea celor care apreciau munca lui. Dispariţia lui, în anul 1990, a coincis cu reducerea treptată a producţiei ceramice din Poiana, astăzi doar sporadic mai arzându-se câte un cuptor de oale. În acest sens, imediat după dispariţia sa, Centrul de Studii Etnografice din Iaşi a instituit, ca un omagiu adus olarului, Premiul «Toader Nica», cu care sunt apreciaţi cei mai buni olari, participanţi la Târgul de ceramică «Cucuteni 5000» ce are loc la Iaşi, în fiecare vară”, a spus Ovidiu Focşa din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

▲ Pomana de sâmbătă

Obiceiul de a se oferi pomană pentru morţi este adânc înrădăcinat în comunităţile tradiţionale româneşti. „Pe vremuri, mai ales copiii şi săracii aşteptau cu mare nerăbdare sărbătorile moşilor, sărbători care cădeau invariabil în ajunul marilor sărbători. De multe ori, Moşii cădeau în zilele de sâmbătă, în mediile arhaice, această zi fiind considerată a morţilor, cea mai bună pomană pentru sufletele lor făcându-se acum. Românii cred că cea mai nimerită sâmbătă din an pentru dat de pomană este cea dinaintea Duminicii Mari, această duminică specială fiind la 50 de zile după Paşti, sâmbătă numită şi a Moşilor, Moşii de Rusalii, Moşii de Vară sau Moşii cei Mari”, a spus Marcel Lutic (foto), etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

În imaginaţia populară, se credea că „sufletele morţilor părăsesc locaşurile lor în Joia Mare şi se plimbă nestingherite printre cei vii până la Moşii de Vară, când, supărate, trebuiau să se întoarcă de unde au venit. Astfel, pentru a fi îmbunate, li se dădeau de pomană vase de lut sau de lemn, pline cu tot felul de bunătăţi. Tot acum, femeile obişnuiau să cureţe şi să ude mormintele. Oamenii credeau că sufletele celor duşi de pe această lume ar ceda o parte din pomeni copiilor şi săracilor, tocmai de aceea, mai ales acestora, trebuie să li se dea de pomană”, a spus Marcel Lutic.

Dacă nu aveau ce oferi, femeile sărace umpleau vasele cu apă de izvor, în timp ce altele, mai înstărite, puneau lapte, vin, bere sau mied, torţile vaselor fiind împodobite, nu întâmplător, cu trandafir (în latineşte „rosalia”, de aici şi termenul de Rusalii) şi busuioc. În străchini se puneau fructe coapte, plăcinte, caş, mămăligă, zeamă sau borş de pasăre, purcel sau miel, scrob (omletă) ş.a., nelipsind, bineînţeles, pâinea, colacii, covrigii şi lumânările, a spus Marcel Lutic, adăugând că „interesant e faptul că bucovinenii nu mâncau la Moşii de Vară până nu dădeau mai întâi de pomană, crezând că acum se împărtăşesc morţii cu Sfintele Taine. Gospodinele se mai duceau cu Moşii pe la vecini şi pe la neamuri, obişnuind să aprindă lumânarea la intrarea în casă. Totuşi, moşii duşi erau întorşi, gospodinele nevenind niciodată acasă cu mâna goală. De multe ori, împărţirea Moşilor era continuată şi în Duminica Mare”.

Duminica Pogorârii Sfântului Duh era numită în popor Duminica Mare, deoarece se spune, în comunităţile tradiţionale, că este ziua Maicii Domnului. „În cinstea acestei duminici, flăcăii aduceau din păduri nuiele, crengi şi frunze de tei, întreaga gospodărie fiind împodobită cu acestea. Unele crenguţe erau duse la biserică, aici fiind sfinţite şi puse la icoane, iar de aici erau luate mai ales când ploua cu piatră, afumarea unor crenguţe putând îndepărta aceste ploi, afumarea trebuind să fie făcută înainte ca piatra să fi trecut hotarul satului”, după cum a arătat Marcel Lutic, care a adăugat că „ţăranii care doreau să nu se abată piatra pe ogoarele lor, sărbătoreau Duminica Mare trei zile la rând. Cei prea temători de zânele numite Rusalii trebuiau să aibă asupra lor crenguţe de tei şi să pocnească din frunze atunci când le simţeau în preajmă lor pe aceste teribile creaturi”.

Alţi moşi foarte importanţi în comunităţile arhaice erau cei de iarnă, care erau „mobili, ziua lor fiind dependentă de data sărbătorii pascale. Mai erau numiţi şi Moşi de Răcituri sau de Cârnilegi, ei încheind Săptămâna Cărnii sau Cârneleaga, aceasta fiind ultima săptămână în care se mai putea mânca carne. Tocmai de aceea mai era numită şi Harţi, Hârţi, Săptămâna Hărţii sau Săptămâna Slăninei”, a spus Marcel Lutic.

Astfel, „Moşii de Iarnă se ţin de obicei cu o săptămână ori cu o zi înainte de Lăsata Secului, astfel ajungându-se, uneori, la situaţii hilare în care Moşii de Iarnă cădeau după Moşii de Primăvară! Local, aceşti Moşi erau ţinuţi şi la alte două date: înaintea intrării în Postul Crăciunului sau în sâmbăta dinaintea Crăciunului, date oarecum mai apropiate de logica lucrurilor. Sărbătoarea Moşilor de Iarnă era una dintre cele mai importante sărbători consacrate strămoşilor mitici, crezându-se cu tărie că aceştia patronează ciclurile naturii şi controlează activităţile umane. La Moşii de Iarnă se dădea de pomană mâncare şi băutură, în vase de lut, pe la vecini, rude şi mai ales copiilor sărmani”, a spus Marcel Lutic. Prin Transilvania, la Moşii de Iarnă, fetele obişnuiau să aducă câte un ulcior cu apă de la izvorul cel mai rece şi, dându-l de pomană, sperau să aibă izvor pe ceea lume, după cum precizează etnograful Marcel Lutic.