Epoca persecuţiilor împotriva creştinismului de autorităţile imperiale în secolele I-IV a însemnat pentru Biserică naşterea cultului martirilor, apărut ca o manifestare firească a credinţei pe care mucenicii au dovedit-o înaintea celor care urmăreau ca prin lipsirea de drepturi şi teama de chinuri să zădărniceasccă răspândirea noii religii. Judecarea acestor luptători pentru credinţă şi istorisirea chinurilor lor îngrozitoare au fost transmise în scris urmaşilor, ele având nu doar o valoare pur documentară, ci şi una morală, fiindcă cunoaşterea şi istorisirea pătimirii mucenicilor este ziditoare de suflet pentru cei dornici de sporire în cele duhovniceşti. Martiriul celor 40 de ostaşi din Sevastia Armeniei reprezintă un model de viaţă şi credinţă pentru îmbărbătarea şi edificarea credincioşilor.
Între actele martirice de cea mai mare importanţă pentru istoria eclesiastică din primele secole se numără şi „Testamentul Sfinţilor şi slăviţilor 40 de Mucenici care au primit moartea pentru Hristos la 9 martie 320“. Acest testament a fost compus de unul dintre martiri, Meletie, în numele tuturor tovarăşilor săi de suferinţă, sub forma unei scrisori adresate preoţilor, familiilor, prietenilor şi, în general, cunoscuţilor celor martirizaţi.
Sfinţii 40 de Mucenici care au suferit martiriul pentru Hristos în timpul persecuţiei împăratului roman Liciniu (308-324) erau soldaţi care făceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata, staţionată la Melitene, în Armenia. Conform numelor pe care le purtau, aceştia nu erau doar romani de origine, ci şi greci, amestecaţi cu armeni. Refuzul aducerii de sacrificii zeilor şi al venerării statuilor împăraţilor păgâni le-a atras condamnarea la moarte.
Închinare la idoli sau moarte
Deşi actele lor martirice, adică copiile procesului la care au luat parte cei incriminaţi de necinstirea zeilor, nu pot fi socotite autentice, date despre mucenicia lor avem dintr-o traducere în limba greacă a testamentului lor, testament care însoţea actele respective, reprezentând unul dintre cele mai emoţionante documente din perioada persecuţiilor, unic în felul său în literatura aghiografică a primelor secole.
La începutul secolului al IV-lea, în îndepărtata Armenie erau detaşate mai multe unităţi de soldaţi pentru a păzi de invaziile barbarilor teritoriile care aparţineau puterii romane. Agricola, comandantul militar din cetatea Sevastiei, a fost cel care a declanşat persecuţia împotriva robilor lui Hristos. Tuturor celor care erau denunţaţi ca fiind creştini li se poruncea să aducă jertfe idolilor. Persecuţia nu s-a răsfrânt doar asupra locuitorilor care îmbrăţişaseră „credinţa galileiană“, ci şi asupra soldaţilor detaşaţi în această provincie, care, auzind de Evanghelia Domnului, primiseră botezul creştin.
„Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui“
Astfel, 40 de ostaşi, aflaţi sub directa conducere a lui Agricola, s-au descoperit a fi creştini, iar dintre aceştia, trei, Kyrion, Candid şi Domnos, cunoşteau foarte bine Sfintele Scripturi. Aduşi în faţa comandantului şi siliţi la adorarea zeilor, creştinilor li s-a spus de Agricola: „Precum în războaie aţi fost un suflet şi un cuget, arătându-vă vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet arătaţi supunerea voastră faţă de legile împărăteşti şi jertfiţi zeilor de bună voie, pentru a nu fi mai târziu siliţi la chinuri“.
Răspunsul ostaşilor a fost unul fără echivoc: „Dacă pentru împăratul pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit vrăjmaşii, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui răutatea şi vicleşugul păgânilor“. Pentru atitudinea lor, sfinţii au fost închişi în temniţă.
În fiecare seară cei închişi cântau psalmi şi se rugau ca Dumnezeu să-i întărească în mărturisirea fără preget a credinţei lor. Într-una din aceste seri, la miezul nopţii li S-a arătat tuturor Domnul Hristos, zicându-le: „Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui“. Glasul Stăpânului ceresc i-a bucurat şi i-a întărit în prigoana suferită din partea necredincioşilor.
Pietrele aruncate asupra sfinţilor au sfărâmat gura lui Agricola
Pentru că întemniţaţii refuzau propunerile de a jertfi zeilor, Agricola a dat ordin ca aceştia să fie înlănţuiţi şi torturaţi, însă Kyrion, unul din cei 40, a amintit comandantului că nu îi este permis să îi ţină legaţi sau să îi chinuiască, ci doar să îi închidă. Şi şezând sfinţii împreună, au făcut sfat, socotind că, aşa cum au fost tovarăşi în luptă, rămânând de multe ori singuri în faţa vrăjmaşilor, dar biruind prin rugăciune la Dumnezeu şi ajutor de sus, la fel şi acum să rămână nedespărţiţi în veci, săvârşind împreună mucenicia pentru a fi plăcuţi Împăratului Hristos.
După o săptămână de aşteptare a judecăţii, venirea comandantului Lisias a făcut ca din nou condamnaţii să fie aduşi în faţa autorităţilor pentru a fi înduplecaţi să se închine idolilor. Dar nici Lisias nu a reuşit să-i facă să renunţe la hotărârea lor. Atunci gărzilor care îi păzeau pe cei 40 li s-a ordonat să îi lovească pe cei întemniţaţi cu pietre. Dar, minune!, pietrele se întorceau înapoi şi vătămau chiar pe cei ce le aruncau. Una dintre pietre a lovit pe Agricola în obraz, sfărâmându-i gura. Mânios că nu a reuşit să facă nimic rău creştinilor, comandantul a trimis în temniţă pe sfinţi, luându-şi răgazul de a gândi alt chip de pedepsire a soldaţilor credincioşi.
„Aspră e iarna, dar dulce e raiul…“
A doua zi, Lisias, împreună cu Agricola, a hotărât ca mucenicii să fie duşi la un iezer, un izvor a cărui apă se strângea într-un lac, şi să fie lăsaţi să îngheţe de frig în mijlocul acestuia. Intrând în apă, sfinţii au strigat: „Aspră e iarna, dar dulce e raiul; plin de durere este gerul, dar plăcută este desfătarea cerească. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta, ci să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei“.
Păziţi de pe mal de străjerul temniţei, sfinţii au îndurat cu tărie frigul nopţii. Doar că, la miezul nopţii, unul dintre cei 40, nemaiputând răbda gerul, s-a despărţit de prietenii lui, alergând la baia caldă pe care într-adins ispititorii o puseseră spre ademenirea mucenicilor. Însă răceala trupului, pe de o parte, şi căldura băii, pe de altă parte, au făcut ca tânărul să moară îndată.
„Şi eu sunt creştin!“
Văzând întâmplarea, cei din lac au început să se roage: „Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, uşurează-ne sarcina şi alină iuţimea văzduhului, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit strigând către Tine“. Iar la al treilea ceas din noapte, o lumină precum soarele în vremea secerişului a izgonit gerul şi gheaţa a topit-o. Străjerul care se afla pe mal privea uimit lumina strălucitoare care se revărsa de sus şi cele patruzeci de cununi ce se pogorâseră peste capetele sfinţilor. Încrezător, a intrat în apă, mărturisind: „Şi eu sunt creştin!“. Numele lui era Aglaie.
A doua zi, mergând comandanţii la iezer şi văzând că mucenicii sunt vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi au poruncit ca sfinţii să fie scoşi afară pentru a li se zdrobi picioarele cu ciocanele. Toate trupurile martirilor care au primit sfârşitul în urma acestui crud supliciu au fost aşezate într-un car, urmând a fi arse. Numai un tânăr, pe nume Meletie, nu a murit în timpul torturilor, ci încă răsufla. Văzând că fiul său ar putea fi lipsit de cununa muceniciei, mama acestuia, cu o uimitoare tărie, a pus pe umerii săi pe fiul încă în viaţă şi, ajungând din urmă carul, a pus trupul mort al copilului ei peste cele ale sfinţilor. După ce au fost arse, moaştele lor au fost aruncate în râu, pentru ca nimeni să nu le poată găsi şi strânge ca odoare de preţ pentru Biserică.
Moaştele mucenicilor luminau ca stelele
Dar Domnul, Care nu părăseşte pe cei plăcuţi ai Săi, nu a lăsat să piară nici o părticică din ele, căci la trei zile după ce au fost lăsate în râu, mucenicii s-au arătat episcopului Petru al Sevastiei, zicându-i: „Vino noaptea şi ne scoate pe noi din râu!“. Iar episcopul, venind, nu putea să găsească locul unde se aflau sfinţii din cauza întunericului. Dar, deodată, s-au luminat moaştele lor în apă ca stelele şi au putut fi adunate toate rămăşiţele trupeşti, care apoi au fost puse la loc de cinste în localitatea Sarin de lângă oraşul Zela din Armenia.
La patru ani după această persecuţie, Licinius a fost învins de împăratul Constantin cel Mare, în urma luptei de la Chrysopolis, pe coasta Asiei Mici, aproape de Constantinopol, la 18 septembrie 324, iar mai târziu a fost condamnat la moarte şi executat la Tesalonic.
Bizantinii aveau mare evlavie la cei 40 de sfinţi, sinaxarul constantinopolitan făcând menţiune că cinstirea lor este serbată în fiecare an la 9 martie.
Finalul testamentului scris de Meletie, unul dintre martirizaţi, este la fel de actual astăzi, ca şi acum 1.700 de ani: „Depărtaţi-vă de orice poftă şi rătăcire lumească. Mărirea lumii, înşelătoare şi neputincioasă, înfloreşte pentru puţin şi îndată se veştejeşte ca iarba, primind sfârşitul mai repede ca începutul. Timpul acesta este folositor celor ce voiesc să se mântuiască, oferind prilejul potrivit pentru pocăinţă, pentru practicarea adevăratei vieţuiri celor ce nu amână nimic pentru viitor, căci schimbarea vieţii este neprevăzută“.
