„Munceşte, desăvârşeşte, publică!”

Prestigiosul fizician şi chimist Michael Faraday, un geniu al descoperirilor, s-a născut la 22 septembrie 1791, în Newington Butts, Anglia, într-o familie săracă, şi a părăsit această lume la 25 august 1867, în Hampton Court. Tatăl fierar şi mama fostă servitoare erau mult prea săraci pentru a putea să îl trimită la şcoală. Astfel că, la vârsta de 12 ani, este nevoit să se angajeze ca servitor şi ucenic în atelierul unui librar-legător de cărţi, pentru a se susține.

Ajuns să lucreze pentru un legător de cărţi ambulant, este fascinat de cărţi, în special de cele de fizică şi de chimie, încât îşi face fişe de lectură. Într-o bună zi, unul dintre clienţii legătoriei, mulţumit de munca lui Faraday, îi oferă acestuia un bilet la conferinţele marelui chimist Humphrey Davy, la Royal Institution. Cu multă conştiinciozitate îşi face însemnări, apoi i le trimite lui Davy, rugându-l să îi ofere un loc de muncă, oricât de modest ar fi, în laboratorul său. Un an mai târziu, Davy îi oferă „ceva între servitor şi mecanic”. În 1815, Davy îl numeşte asistentul său, convins de tenacitatea şi meticulozitatea tânărului Faraday. Această oportunitate avea să-i ofere, mai târziu, nesperatul prilej de a-l însoţi pe Davy în călătoriile sale în Europa, unde ajunge să cunoască şi alţi oameni de ştiinţă, dar mai cu seamă să se familiarizeze cu descoperirile acestora.

Părintele electrotehnicii

Într-o perioadă în care cercetarea era un domeniu accesibil numai celor înstăriţi, acest tânăr reuşea, în pofida greutăţilor la care sărăcia în care trăia îl supunea, să aibă preocupări înalte. Pentru acestea nici un efort nu i se părea prea mare. Şi-a dedicat mulţi ani studiului şi experimentelor în laborator. A început cu cercetări în domeniul chimiei, reuşind să descopere benzenul şi să lichefieze gaze considerate până atunci nelichefiabile, însă marile sale descoperiri aveau să fie legate de fizică. Faraday urma să devină un adevărat deschizător de drumuri în acest domeniu.
Este considerat părintele electrotehnicii, pentru descoperirile sale din electricitate: în 1831 a descoperit fenomenul inducţiei electromagnetice, în 1833, după un studiu riguros al influenţei curentului electric asupra materiei, precum şi al descompunerilor chimice produse de acesta, enunţa legile electrolizei şi introducea termenii „electrod”, „anod”, „catod”, „anion”, „cation”, „ionizare” şi „echivalent electrochimic”, punând astfel bazele unui sector nou al ştiinţei, electrochimia. În 1834 a studiat autoinducţia, între 1837 şi 1838 a formulat ideea liniilor de forţă electrice, a subliniat legătura dintre curentul inductor şi cel indus, a formulat teoria conservării energiei, arătând că energia chimică se transformă în energie electrică. Descoperirile fenomenului de inducţie au ajutat şi la explicarea fenomenului magnetismului de rotaţie. A reuşit să demonstreze legătura dintre fenomenele optice şi cele magnetice, care poartă astăzi numele „efectul Faraday”. Numele său a fost atribuit unităţii de măsură a capacităţii electrice - farad - şi a cantităţii de electricitate necesare depunerii, prin electroliză, pe catod, a unui atom-gram dintr-un element - numărul lui Faraday.

Descoperirile sale au fost preluate de savanţii care i-au urmat

Cercetătorul a revoluţionat concluziile formulate de Cavendish şi Wollaston, arătând că electricitatea nu prezintă un specific diferit în funcţie de provenienţa sa, ci este aceeaşi, fenomenele electrice deosebindu-se unele de altele numai prin gradul de manifestare.
Convingerea sa că electricitatea, magnetismul şi alte forţe au un izvor comun venea din credinţa sa în Unicul Creator, credinţă ce-i întărea convingerea că întreaga natură este interconectată. Întreaga sa activitate ştiinţifică, la fel ca şi viaţa sa, a fost călăuzită de ideile că „înţelepciunea lui Dumnezeu putea fi găsită prin explorarea creaţiei Sale”, iar „postulatul existenței divine şi respectul față de Dumnezeu ajungeau” la sufletul lui „pe căi tot aşa de sigure ca şi acelea care conduceau la adevăruri de ordin ştiinţific”. Această minte luminată, mereu călăuzită de credinţa în Dumnezeu, nu s-a îndoit nici o clipă de puterea sa de a înţelege creaţia lui Dumnezeu, oferind, prin jertfa de sine, asemenea Mântuitorului, lumii întregi, roadele descoperirilor sale.
Precizia şi ingeniozitatea acestui prodigios om de ştiinţă au pecetluit indubitabil evoluţia ştiinţei. Pentru multe dintre descoperirile sale, Faraday însuşi a reuşit să găsească aplicaţii practice, altele, însă, au fost preluate, dezvoltate şi aplicate de savanţii care i-au urmat.
Astfel, Faraday este inventatorul primului motor electric de curent continuu, al lămpii folosite de mineri în subteran, al unui dispozitiv ce îi poartă numele („cuşca lui Faraday”) şi al unor noi tipuri de sticlă optică. Legile electrolizei şi-au găsit aplicabilitatea în majoritatea proceselor industriei chimice de astăzi, benzenul se foloseşte ca decolorant, ca materie primă la fabricarea unor compuşi organici, gazele lichefiate şi tetraclorura de carbon şi-au găsit aplicabilitatea în industria electrocasnicelor şi a tehnologiei (au folosit, printre altele, la crearea frigiderului, a calculatoarelor şi a telefoanelor mobile).

Îl odihnea nădejdea neîndoielnică în Fiul lui Dumnezeu

Michael Faraday, asemenea altor savanţi, a fost profund religios. Mărturie stă nu numai faptul că raporta descoperirile sale ştiinţifice la creaţia lui Dumnezeu, ci şi activitatea sa de predicator al Evangheliei, precum şi percepţia celorlalţi despre el și „rugăciunea acestuia” este descrisă de John Tyndall, unul dintre biografii săi, drept „cererea unui fiu în inima căruia Dumnezeu trimisese Duhul Fiului Său, şi care cu încredere deplină cerea o binecuvântare de la Tatăl său”. O altă mărturie impresionantă a credinţei sale în Dumnezeu era felul în care vedea trecerea în lumea celor veşnice, cuprins într-o singură frază: „Voi fi cu Hristos, şi asta îmi e de ajuns”, la fel ca un fragment tulburător dintr-o scrisoare adresată unui prieten: „Sunt, sper, foarte recunoscător că, în timp ce puterea şi cele ale vieţii îmi scad, nădejdea cea bună îmi rămâne în mine, ceea ce face contemplarea morţii să fie o mângâiere, şi nu o frică. Această pace este numai şi numai darul lui Dumnezeu, şi, din moment ce El este Cel ce dă, de ce să ne fie frică? Darul Său cel negrăit prin Fiul Său Cel iubit este temeiul unei nădejdi neîndoielnice, şi în acesta stă odihna pentru cei care, ca tine şi ca mine, ne apropiem de sfârşitul răgazului nostru aici, jos”.

Găsea inutile titlurile nobiliare, pentru că nu îl învățau nimic

Acest geniu al experimentelor s-a remarcat nu doar prin descoperirile sale ce aveau să revoluţioneze mai multe ramuri ale ştiinţei, ci şi prin dezinvoltura cu care reuşea să le explice. În 1861, se publica „Istoria unei lumânări” („The Chemical History of a Candel”), în care, cu un firesc nemaiîntâlnit până atunci, explica fenomenele fizice şi chimice de bază ce au loc în timpul procesului de ardere a lumânărilor.
În 1832, Universitatea din Oxford îi acordă titlul de doctor pentru grandioasele sale descoperiri. Însă drumul pe care a trebuit să-l parcurgă Faraday spre rezultatele remarcabile, devotamentul şi pasiunea sa pentru experimentele din laborator au lăsat urme asupra sănătăţii sale, Faraday fiind nevoit să-şi întrerupă de mai multe ori activitatea din cauza oboselii cronice. Şi-a petrecut mult timp la vila din Hampton Court, pe care i-o oferise regina Angliei.
Neatinsă a rămas credinţa sa în valorile creştine pe care le-a îmbrăţişat toată viaţa: modestia, bunătatea, generozitatea. A refuzat titlul nobiliar ce i se oferise, spunând că „îl găseşte inutil, pentru că nu îl învaţă nimic nou”, a continuat să doneze o parte însemnată din veniturile sale anu­ale bisericii şi oamenilor aflaţi în nevoie, dar mai presus de toate a pus toate descoperirile sale la dispoziţia lumii întregi, fără să ceară nimic în schimb, urmând principiul exprimat de el însuşi: „Munceşte, desăvârşeşte, publică!”