Muntioru - schitul de la granița Țărilor Române

Puține sunt locurile din România unde, într-un spațiu geografic bine circumscris, așa cum este cel din jurul Schitului Poiana Mărului, s-a născut în anii ‘90 o emulație duhovnicească din care au răsărit, în decurs de numai câțiva ani, trei așezăminte monahale. Cronologic, primul dintre acestea este Schitul Muntioru, spre care, în ajunul Schimbării la Față, mii de creștini, nu doar de pe Valea Râmnicului, din satele Podgoriei Vrancei sau din cătunele de munte, iau cu asalt potecile pentru a participa la jertfa euharistică și a primi din mâinile ieromonahilor Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. Ridicat din banii văduvei, din obolul săracului, cu trudă și lacrimi, aceasta este povestea schitului.

Ascultarea monahului față de ierarh este virtutea cea mare din care izvorăsc roadele dragostei creștine. Muntioru, metocul devenit între timp schit și în curând mănăstire, este binecuvântarea pe care Cel de Sus a dat-o comunităților de creștini care locuiesc încă pe dea­lurile și munții de la Carpații de Curbură.

Schitul Muntioru face parte din coroana de așezăminte monahale care au transformat după 1989 masivul Muntioru din județul Vrancea într-un Tabor al Ortodoxiei românești. În mod simbolic, acest spațiu, îmbibat de rugăciunile și trăirile monahilor isihaști, se găsește în hotarul Vrancei arhaice, la frontiera cu fostul județ Râmnicu Sărat, acolo unde se întâlnesc granițele istorice ale Moldovei și Țării Românești. La câteva zeci de kilometri se află și bornele de frontieră cu Transilvania, puse cu secole în urmă de austriecii care au stăpânit, temporar, țara de dincolo de păduri.

Ctitorit la izvorul Milcovului

Din acest peisaj paradisiac, pe unde coborau turmele de oi ale mocanilor, izvorăște Milcovul, apa care a despărțit Moldova de Valahia, din secolul al XV-lea până în 1859. În aceste locuri încărcate de semnificații, monahii de la Poiana Mărului au ales să ridice loc de închinare. În anul de grație 2018, lumea a evoluat, cu ea și geografia, și numele locului. Dacă, odinioară, muntele se numea Monteoru și aparținea de comuna Nereju, astăzi, numele s-a schimbat în Muntioru, iar muntele și schitul aparțin de satul Neculele din comuna Vintileasca. De aceea, întâlnim numele schitului sub ambele forme, Muntioru și Monteoru, amândouă fiind corecte.

Metoc al Schitului Poiana Mărului

Stabilit la Poiana Mărului acum aproape trei decenii, cu binecuvântarea Episcopului Gherasim de la Buzău, care l-a călugărit și preoțit, părintele Macarie Beșliu a reușit, cu ajutorul credincioșilor din comunele Bisoca, Vintileasca, Jitia și celelalte sate din zonă, să amenajeze spațiul sacru și să transforme așezământul într-o adevărată lavră. Călugăria are nevoie însă de liniște și intimitate, iar dezvoltarea așezământului a pus problema amenajării unui metoc. Așa s-a născut Schitul Muntioru, în 1999, ca metoc al Poienii Mărului, gândit ca loc de rugăciune în inima muntelui. Construcția așeză­mântului de la Muntioru a început în 1999, monahii și credincioșii ducând materialele de construcție pe spatele animalelor de povară, asemenea monahilor de la Muntele Athos, întrucât drumul a fost până târziu impracticabil pentru autovehicule. Bucuria monahilor de la Poiana Mărului a fost deplină când, în 2001, Episcopul Epifanie a sfințit biserica de lemn cu hramul „Schimbarea la Față”. După încă doi ani de muncă, monahii au ridicat și un paraclis, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.

Un schit din două metocuri

Dacă inițial monahii au ridicat Muntioru ca refugiu spiritual, din 2010, obștea de monahi de la Poiana Mărului a fost mutată la Schitul Muntioru, iar Poiana Mărului a fost transformată în așezământ de monahii. Din acel moment, Muntioru a devenit schit, iar părintele Macarie a fost numit stareț. După ce s-a stabilit în așezământul monahal din Muntele Muntioru, obștea monahală a crescut numeric, iar pelerinii au luat din nou drumul schitului, pe urmele monahilor. Urmând în spirit regulile Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, unde una dintre reguli era aceea ca obștea să nu depășească un anumit număr de monahi, pentru a se putea păstra o viață duhovnicească austeră, monahii au cerut binecuvântarea episcopului pentru a ridica un al doilea schit. Așa a apărut pe harta spirituală Schitul Dealul Sării, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, din comuna vrânceană Jitia, sfințit în 2015, schit condus cu tact și echilibru de părintele Valerie. Aceleași considerente duhovnicești i-au condus pe monahii de la Muntioru să înceapă în 2017 construirea celui de-al treilea schit, în același spațiu geografic. De această dată în satul Sările, din comuna buzoiană Bisoca, unde la 1 iulie 2018 IPS Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, a sfințit biserica și a binecuvântat așezământul.

„Arhimandritul munților”

Slujirea părintelui Macarie, supranumit „arhimandritul munților”, este apreciată de Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, care l-a sprijinit și i-a acordat binecuvântare pentru fiecare dintre ctitoriile sale. Pentru râvna sa, IPS Părinte Ciprian a inițiat demersurile care au dus la ridicarea slujitorului la rangul de arhimandrit, lucru proclamat oficial la 1 iulie 2018, cu ocazia sfințirii bisericii Schitului Sările. Deși nu a urmat studii înalte de teologie, a deprins „știința științelor și arta artelor” aici, în relația cu Dumnezeu, prin rugăciune și prin pastorație. Este mare lucru ca cineva să adune în jurul său o obște frumoasă de monahi, fiind de altfel cea mai numeroasă din această eparhie. Este un semn văzut al binecuvântării și purtării de grijă a Mântuitorului nostru Iisus ­Hristos și a Maicii Domnului.

Drumul pelerinului la schit

Pentru credincioșii care doresc să participe la hramul așeză­mântului de la izvorul Milcovului, traseul nu este unul foarte complicat: se merge pe Drumul European 85, în comuna Dumbrăveni, se lasă în urmă statuia generalului Al. Suvorov și se pleacă pe Valea Râmnicului, pe DN 2N, trecând prin localitățile Cândești, Bordeștii de Jos, Dumitrești, Chiojdeni, Tulburea și Jitia. Aici se termină DN 2N și începe DN 2R, prin Vintileasca și Neculele. Deși sunt drumuri naționale, rețeaua rutieră nu este la înălțimea clasificării, în zonă având loc mai multe alunecări de teren. Cu toate acestea, cir­culația se desfășoară în condiții de securitate, dar pune la încercare atenția și răbdarea conducătorilor auto. Din satul Neculele, drumul se bifurcă spre stânga, un indicator și o troiță confirmând drumul către Schitul Muntioru. La întoarcere, pelerinul poate vizita bisericile fostelor așezăminte monahale din Chiojdeni și Jitia sau maiestuoasa biserică brâncovenească din Bordești, pictată de cuviosul Pârvu Mutu Zugravul.

Fără celebritate, dar cu multă credință

Ridicat din banii văduvei, din obolul săracului, cu trudă și lacrimi. Aceasta este povestea unui metoc devenit prin rugăciune, muncă și ascultare una dintre cele mai efervescente vetre monahale vrâncene. De la un refugiu gândit de monahii de la Poiana Mărului la sfârșitul anilor ‘90, s-a ajuns în numai douăzeci de ani la o adevărată mănăstire, cu două metocuri în ascultare și mii de pelerini care vin pe 6 august la hramul „Schimbarea la Față”. Poate nu este o poveste impresionantă, marcată de clădiri cu arhitectură elaborată ori de vreo ctitorie domnească sau asociată cu momente istorice ori nume de rezonanță. Cu atât mai puțin, nu este vorba de vreun monument istoric, cu o biserică pictată de zugravi celebri. Schitul Muntioru nu are nimic din această celebritate facilă. Așezământul a fost ridicat numai cu credință, nu din fonduri guvernamentale, ci din banii văduvei, din obolul săracului, cu trudă, sudoare și multe lacrimi. Forța spirituală a acestui schit de la granița moldo-valahă stă în mărturisirea de credință a credin­cioșilor, în ascultarea monahilor și dragostea ierarhului locului. Această forță îi îndeamnă și îi călăuzește pe credincioși să urce pe 6 august drumul dificil pe Taborul ortodox al Vrancei pentru a se împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.