​​​​​​​Nașterea Domnului: între minus și plus infinit, punctul zero al istoriei

Un mozaic roman din secolul al 4-lea, steaua de argint cu 14 colțuri și o pădure de coloane corintice, de o parte și de alta - Biserica Nașterii Domnului din Betleem este deopotrivă inconfundabilă și atât de veche încât pare că a crescut de la sine, din piatra de culoarea nisipului din care este construită întreaga Țară Sfântă. În fapt, se „confundă” atât de bine cu mediul înconjurător, îi este atât de firească peisajului, că pelerinul, de obicei obișnuit deja cu arhitectura din Ierusalim, nu și-ar putea închipui nicicum că locul acela ar fi putut vreodată să arate altfel.

Și, totuși, cu totul altfel arăta în anul 135 d.Hr., când împăratul Hadrian, proaspăt învingător în războiul împotriva evreilor, a ordonat să fie ștearsă de pe fața pământului orice urmă a peșterii unde Se născuse Hristos, construind deasupra un templu închinat cultului lui Adonis, muritorul născut din incest și iubit de zeița Afrodita. Nimic surprinzător, ținând cont că vorbim de același Hadrian care i-a prigonit pe creștini (deși ni se spune constant că a fost unul dintre împărații romani buni și toleranți - e suficient să citim viața Sfântului Sfințit Mucenic Elefterie, prăznuit în urmă cu câteva zile, ca să ne lămurim exact ce înseamnă toleranța pentru istoricii contemporani), același Hadrian care, la fel ca Afrodita, și-a zeificat amantul, pe tânărul Antinous, mort și el în floarea tinereții - paralela este evidentă.

O altă pagină din istoria zbuciumată a Țării Sfinte, asupra căreia vreau să mă opresc, este invazia persană din anul 614, atunci generalul Shahrbaraz (el însuși un viitor șah al Imperiului Sasanid) a vrut să distrugă Biserica Nașterii, înălțată de Sfântul Împărat Iustinian cel Mare, dar, văzând la intrare imaginea celor trei magi îmbrăcați în veșminte persane, a poruncit să fie cruțată. Așa se face că biserica aceasta dăinuie până azi.

Ce tâlc să luăm de aici, din cele două episoade istorice atât de diferite, noi, cititorii unor istorii apuse de aproape 2.000 de ani, care, în cel mai bun caz, ne interesează tot atât de mult ca niște povești nemuritoare?

Să ne imaginăm istoria ca pe un grafic susținut de două axe, numite clasic, matematic x și y, în care x este spațiul și y este timpul, perpendiculare una pe alta. Obținem, ca în orice grafic și nu întâmplător, o cruce. La intersecția dintre cele două axe, în punctul zero, de acolo de unde pornește totul, vertical și orizontal, la distanță egală între minus și plus infinit, se află Nașterea lui Hristos. Nu pentru că un decret politic a stabilit asta, nici pentru că așa ar fi visat într-o noapte Sfântul Dionisie Exiguul - Hristos nu a schimbat, pur și simplu, istoria ca un rege oarecare ori ca un savant revoluționar. Până la El, istoria nu avea sens, nici o traiectorie precisă, era o linie blurată, un trup fără schelet care se târa pe pământ ca un vierme, neștiind încotro se duce, nici pentru ce, mergând înainte doar din inerție, din instinct. Întruparea lui Dumnezeu i-a oferit istoriei raționalitate, a umanizat-o și, în cele din urmă, a îndumnezeit-o, oferindu-le deopotrivă oamenilor posibilitatea de a o transcende, de a se sustrage din ghearele ei lacome, așa cum s-au sustras magii de la Răsărit din mâinile lui Irod, trecând, în același timp, din astrologie în teologie, din timp în veșnicie, din cronică în Evanghelii. Într-o epocă în care sclavia era fundamentul întregii societăți, iar oamenii săraci erau puțin mai fericiți decât sclavii, în care valoarea umană nu se măsura decât în brațele de muncă și carnea de tun pe care omul obișnuit le putea pune în slujba împăraților divinizați, Dumnezeu sfidează istoria, îndrăznind să Se nască în ieslea săracă a Betleemului și îl eliberează pe om, îl transformă din robul istoriei în stăpânul ei. Nimic mai limpede decât atunci când spune: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. (Matei 10, 28). Înainte să biruiască moartea prin Înviere, acum, la Nașterea Sa, El îmblânzește istoria, o supune Sieși definitiv și, prin Sine, tuturor oamenilor.

Aceasta este, așadar, semnificația Crăciunului, punctul zero al istoriei, dar și al veșniciei - momentul unic, în spațiu și timp, în care omul a căpătat rudenie de sânge cu Dumnezeu. La dreapta axei, spre plus infinit, după Hristos, vin smerenia, virtutea, Raiul și viața veșnică, la stânga, spre minus, înainte de El - trufia, păcatul, idolatria, iadul și moartea care poate fi și ea infinită, adică eternă.

De ce l-am pomenit pe împăratul Hadrian, acest bărbat mort de două milenii, care nu putea să accepte „amurgul zeilor”? Deoarece cazul său este, acum mai mult ca niciodată, de mare actualitate. Hadrian îi ridică un templu lui Adonis pe locul Nașterii Mântuitorului, nimic mai antitetic cu putință: pe de o parte, o avem pe pururea Fecioara Maria, pe de alta, pe Myrra, mama lui Adonis, biruită de o patimă îngrozitoare pentru propriul ei tată pe care îl păcălește ca să aibă cu ea o relație incestuoasă; din această relație se naște Adonis, tânărul ce, în completă discrepanță față de Domnul nostru Iisus Hristos, se lasă iubit nu doar de Afrodita, ci și de alți zei și zeițe. Pe de o parte, omul ridicat la rang de zeu, pe de alta, Dumnezeu coborât pe pământ și devenit Om. Ce altceva este ceea ce face omenirea astăzi decât să repete același gest simbolic al lui Hadrian, de a încerca să-L șteargă pe Hristos din istorie, să-L îngroape sub templul unei noi păgânătăți, lipsite de zei, în care singurul zeu este omul, un om căruia, în numele libertății, îi este permis orice în materie de trufie, ca și de desfrânare? De la Moș Crăciunul comercial care nu mai are nicio legătură cu taina sărbătorii, inocent de altminteri, dar îndeajuns de strident ca să „demitizeze” praznicul Nașterii, să-l facă inofensiv, comestibil pentru societatea contemporană, până la alungarea lui Hristos din însăși numărarea anilor - singurul concept creștin pe care toate popoarele îl acceptaseră - nu a fost, în definitiv, decât un pas. Dacă pentru noi a spune „înainte de/ după era noastră”, în loc de „înainte de/ după Hristos”, este încă o exprimare stranie, nefirească, în Occident ea s-a impus ca normă în toate cercetările istorice din prezent: nicăieri nu mai vezi notația clasică BC (before Christ) și AD (anno Domini – anul Domnului), ci, ca să nu-i fie lezate cuiva sentimentele religioase, apar peste tot prescurtările BCE (before common era) și CE (common era). Iată, oamenii isteți și întreprinzători ai veacului de acum, au reușit să găsească o modalitate practică de a elimina numele lui Hristos de pretutindeni, fără a fi nevoiți să dea peste cap calendarul (și, cu el, și bioritmul istoriei), doar printr-o schimbare de nomenclatură. Au scos istoria de sub binecuvântarea lui Dumnezeu, au îndobitocit-o, dezumanizat-o și, pentru că voiau să păstreze cu orice preț foloasele creștinismului, fără, însă, să aibă de-a face cu el, printr-un artificiu fantastic, cumva, pe nesimțite, L-au înlocuit pe Hristos cu litera x în numele Nașterii Sale (Xmas). De parcă Fiul lui Dumnezeu întrupat ar fi necunoscuta dintr-o ecuație încă nerezolvată, acel Mesia de tip New Age, așteptat de lumea modernă, care va fi, de fapt, antihrist. Acesta din urmă rămâne singura necunoscută pe care mai au nevoie s-o descopere ca ecuația lor de descreștinare a lumii să fie completă și pusă în aplicare cu o precizie matematică, fiindcă, la urma urmelor, ei nu sunt oameni ai progresului, așa cum le place să creadă, ci oamenii erei vechi, de dinainte de Hristos, oamenii unei progresii aritmetice care crește exponențial, spre minus. Ca și Hadrian, Îl îngroapă pe Hristos încă de la Nașterea Sa - atât de nerăbdătoare este lumea să-L îngroape pe Dumnezeu, că nu mai așteaptă nici măcar să-L răstignească.

Răspunsul Lui la toate astea este simplu, dumnezeiesc, este același răspuns pe care l-a dat istoriei acum 1.400 de ani, când perșii au cucerit Palestina, au răpit Crucea cea adevărată și au dus-o în exil, dar nu au îndrăznit să se atingă de Biserica Nașterii Domnului, căci pe zidurile ei, la intrare, se aflau magii în haine persane. Pentru că, întotdeauna, globalismului, împărățiilor tiranice ale acestui veac, Dumnezeu le opune universalitatea, iar istoriei, veșnicia. Ce frumos rezolva acum două milenii Sfântul Apostol Pavel, cu o singură trăsătură de condei, toate problemele ridicate de lumea contemporană, pe care aceasta, în înapoierea ei istorică, are impresia că abia ea le-a descoperit: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus (Galateni 3, 28). Așa cum toți au fost una în Betleemul Iudeei, fie ei păstori săraci sau magi îmbrăcați în aur, veniți de la capătul celălalt al pământului. Așa înțelege Dumnezeu să facă ordine în haosul istoriei, așa i-a oferit întregului univers atât un reper temporal, cât și unul spațial, fix și de nezdruncinat, un centru în jurul căruia să graviteze, chemându-i la Sine, din toate laturile lumii, pe oamenii care se risipiseră odată cu amestecarea limbilor. Astfel, umila peșteră a Betleemului, în care Dumnezeu S-a coborât printre oameni, a devenit locul în care s-au adunat iarăși toate neamurile, inversând opera de dezbinare a trufașului Turn Babel cu care oamenii voiau să se urce la Dumnezeu.

Să petrecem aceste sărbători cu pace, căci istoria este pe mâini bune, în mâinile lui Dumnezeu. Cu cât lumea Îl îngroapă mai adânc, cu cât piatra de pe mormânt e mai grea, cu atât mai spectaculoasă va fi Învierea.

În clipa în care Îl alegem pe Hristos, acela este punctul zero al veșniciei noastre. Noi de care parte a istoriei vrem să fim?