Naşterea proorocului care a unit cele două testamente

La 24 iunie, creştinii ortodocşi sărbătoresc Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta este una dintre cele mai vechi şi mai pline de bucurie sărbători din cultul Bisericii. Ziua sa de naştere a devenit o zi de sărbătorire a celui care s-a învrednicit să pregătească venirea Mântuitorului în lume, mărturisindu-L drept răscumpărător al păcatelor întregii lumi, fapt pentru care este numit Înaintemergătorul Domnului. Prin mâna lui a primit Iisus botezul în apele Iordanului, moment în care Sfânta Treime S-a arătat în plinătatea Ei. Ducând o viaţa curată, dedicată în întregime lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Botezătorul a întruchipat sfinţenia dobândită încă din timpul vieţii, Biserica numindu-l „înger pământesc şi ceresc“.

La prăznuirea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, pornind de la întrebarea pe care şi-o puneau contemporanii săi: „Ce oare va fi acest prunc?“ (Luca 1, 66), medităm şi noi asupra locului şi rolului acestui mare prooroc în iconomia mântuirii.

Aplecându-ne asupra personalităţii şi misiunii extraordinare a Sfântului Ioan, ne vin în minte cuvintele pe care Hristos Însuşi le-a rostit despre el: „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el“ (Matei 11, 11). Această mărturisire a lui Hristos, care ne este transmisă şi de evanghelistul Luca într-o formă asemănătoare (7, 28), frapează la prima vedere prin succesiunea a două afirmaţii în care proorocul devine din „cel mai mare“, în prima, „cel mai mic“ în cea de a doua. Acelaşi prooroc, Ioan Botezătorul, este pus de Mântuitorul în două contexte diferite, care schimbă statutul său, de la o extremă la alta. Este vorba, de fapt, despre două afirmaţii puse însă, oarecum, în contrast (în original, între cele două fraze apare particula adversativă , tradusă în limba română prin deşi, totuşi sau dar). De aceea, versetul a fost considerat, încă din vechime, o crux interpretum.

Cel mai mare om născut din femeie

Prima afirmaţie concordă cu ceea ce noi ştim din sfintele Evanghelii despre naşterea şi viaţa proorocului. Astfel, nu ne este greu să îl percepem pe Sfântul Ioan Botezătorul ca fiind cel mai mare între cei născuţi din femei, dacă ne gândim la faptul că naşterea sa a fost vestită de înger (Luca 1, 13-17); că din cauza îndoielii tatălui său, Zaharia, acesta a rămas mut, în chip minunat, până la naşterea proorocului (Luca 1, 20); la vieţuirea lui încă din tinereţe în pustie (Luca 1, 80); la îmbrăcămintea sumară şi hrana sărăcăcioasă (Matei 3, 4; Marcu 1, 6); la propovăduirea şi misiunea sa vestită încă din Vechiul Testament (Matei 3, 2-3; Marcu 1, 2-4); la momentul extraordinar al Teofaniei de la Iordan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11); etc. Având conştiinţa măreţiei personalităţii Sfântului Ioan Botezătorul, Biserica îl numeşte în imnografia ei: „temeiul proorocilor“, deşi a fost ultimul dintre proorocii Vechiului Testament. Mai mult, este numit şi „cel mai mare dintre prooroci“, luând locul lui Moise, pentru că, într-adevăr, dacă Moise s-a învrednicit de a vedea „spatele“ lui Dumnezeu, adăpostit în peştera de pe Sinai sub căuşul „palmei“ lui Dumnezeu (Ieşire 33, 18-23), Sfântul Ioan Botezătorul se învredniceşte să pună el căuşul palmei sale de lut pe capul Dumnezeului înomenit în apele Iordanului. De aceea, pentru misiunea şi viaţa sa, în iconografia ortodoxă Ioan Botezătorul este zugrăvit cu aripi, întrucât a dus, într-adevăr, o viaţă îngerească.

„Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“

Acestei imagini, însă, Mântuitorul îi alătură o alta, în care marele prooroc devine cel mai mic, în contextul unei realităţi diferite, dumnezeieşti: „împărăţia cerurilor“. Sintagma din urmă are o paralelă în Sfintele Scripturi: „împărăţia lui Dumnezeu“, de unde deducem că este vorba despre o realitate spirituală, în care Dumnezeu Însuşi conduce şi stăpâneşte întreaga creaţie. De ce în această realitate cerească Sfântul Ioan este cel mai mic? Dacă este aşa, ce şanse avem noi să fim părtaşi şi membri ai împărăţiei cerurilor? Dacă Ioan este cel mai mare dintre cei născuţi din femei şi, în acelaşi timp, va fi cel mai mic în împărăţie, înseamnă că acolo nu va fi nici un om? În ce sens este el cel mai mic în împărăţia cerurilor? Iată întrebări legitime care se ridică între creştinii care se adapă din Cuvântul lui Dumnezeu.

Textul a atras atenţia creştinilor din toate timpurile, astfel că istoria exegezei Noului Testament consemnează diverse interpretări. Dintre acestea, ne oprim asupra celor pe care le expune Sfântul Maxim Mărturisitorul, cunoscut pentru tâlcuirile sale la locurile dificile ale Scripturii şi ale scrierilor Părinţilor. El nu reduce însă tâlcuirea sa la un singur înţeles, şi aceasta din două motive: în primul rând, pentru a face o sinteză a interpretărilor cunoscute în vremea sa, şi, în al doilea rând, întrucât, în concepţia sa, înţelesurile Sfintei Scripturi sunt de o bogăţie inepuizabilă.

Potrivit Sfântului Maxim, un prim înţeles ar fi în legătură cu virtutea smereniei: „Cel ce se va smeri pe sine mai mult decât Ioan, căci aceasta înseamnă mai mic, acela e mai mare decât Ioan“. Într-adevăr, potrivit învăţăturii lui Hristos, smerenia este cea care trebuie să caracterizeze conduita creştină, iar celor cărora o vor dobândi li se promite împărăţia cerurilor: „Fericiţi cei săraci cu duhul că a acelora este împărăţia cerurilor“ (Matei 5, 3). Aşadar, deşi nu au viaţa ascetică şi misiunea Sfântul Ioan, cei care se smeresc vor dobândi împărăţia cerurilor, fiind înălţaţi de Dumnezeu Însuşi, căci: „Cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“ (Matei 23, 12). Deducem, de aici, că împărăţia cerurilor va fi a celor smeriţi.

Al doilea înţeles redat de Sfântul Maxim vizează gnoseologia teologică: „Fiindcă se credea că Ioan a dobândit prin contemplaţie toată cunoştinţa îngăduită aici, cunoştinţa cea mai mică şi cea mai de pe urmă în viaţa viitoare e mai mare decât cea de aici“. Oricât de mult ar înainta cineva în contemplarea şi cunoaşterea celor dumnezeieşti încă din viaţa aceasta, ea păleşte în faţa celei pe care Dumnezeu o va descoperi în eshaton. Acest lucru nu înseamnă însă că cei credincioşi nu au acces încă de pe acum la cunoaşterea celor dumnezeieşti ca fii ai Bisericii, înţeleasă ca inaugurare a împărăţiei cerurilor, dar această cunoaştere este „în parte“, şi vederea de acum, „ca în oglindă, în ghicitură“, pe când dincolo, „deplin“ şi „faţă către faţă“, după expresia paulină (I Corinteni 13, 12). Acest lucru, întrucât noi, în Biserică, ne aflăm între „deja“ şi „nu încă“: deja împărăţia lui Dumnezeu a fost inaugurată, dar ea va ajunge la deplinătate abia în eshaton.

Distincţia dintre cele două iconomii: a Legii şi a harului

Cel de al treilea înţeles: „teologul cel mai înalt e mai mic decât cel de pe urmă dintre îngeri“, după Sfântul Maxim, ar putea avea un dublu înţeles. Unul ar fi prin reducerea semnificaţiei sintagmei „împărăţia cerurilor“ doar la lumea nevăzută a îngerilor, între care Dumnezeu împărăţeşte, şi atunci desigur că Sfântul Ioan este mai mic decât oricare din aceste duhuri slujitoare ale lui Dumnezeu (părere respinsă de Sfântul Ioan Gură de Aur). Celălalt sens, ar viza tot nivelul cunoaşterii şi contemplării lui Dumnezeu şi, potrivit acestuia, negreşit cel mai mare teolog pătrunde mai puţin decât sfinţii îngeri care stau în jurul tronului lui Dumnezeu.

Ultimul şi cel mai cuprinzător înţeles pe care ni-l dă Sfântul Maxim Mărturisitorul este fundamentat pe distincţia dintre cele două iconomii: a Legii şi a harului: „Cel ce stă pe treapta cea mai de pe urmă în vieţuirea evanghelică e mai mare ca cel înălţat în treapta Legii“. Acest ultim înţeles este esenţial, şi în cadrul său pot fi cuprinse şi celelalte trei de dinainte. Oricât de mult s-ar fi nevoit Sfântul Ioan Botezătorul şi oricât de „mare“ ar fi fost, el nu s-a bucurat de împărtăşirea belşugului harului lui Dumnezeu revărsat la Cincizecime, întrucât pogorârea plenară a harului lui Dumnezeu în lume este rod al preamăririi lui Hristos prin Patimi, moarte, Înviere şi Înălţare. Nu este vorba doar de o distincţie cronologică - Sfântul Ioan, ca legătură între cele două Testamente, aparţine, totuşi, lumii care nu a cunoscut încă restaurarea adusă de lucrarea mântuitoare a lui Hristos -, ci şi de o distincţie ontologică, Ioan fiind cel mai înalt dintre cei care s-au apropiat de Dumnezeu cu puterile naturale ale omului căzut, în timp ce membrii împărăţiei cerurilor sunt cei încorporaţi în Trupul lui Hristos, aşadar restauraţi de harul lui Dumnezeu care se revarsă neîncetat asupra lor în Biserică. Căci, după părintele Stăniloae, Biserica este tocmai extinderea Trupului îndumnezeit al lui Hristos în credincioşi prin Duhul Sfânt. Or, în acest sens, oricât de minunată a fost lucrarea şi viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, fără a nega asistenţa lui Dumnezeu în misiunea sa („Fost-a om trimis de la Dumnezeu...“, Ioan 1, 6), el este incomparabil mai mic decât cei care sunt mădulare ale Trupului lui Hristos şi se hrănesc necontenit cu Trupul şi Sângele Său. Aşadar, membrii împărăţiei cerurilor sunt mai mari nu prin ei înşişi, ci prin harului lui Dumnezeu de care se împărtăşesc.

Un sfânt universal

Prin tradiţie, locul în care a fost înmormântat Sfântul Ioan se află în Sevastria, în Samaria. De aici, însă, moaştele sale au fost duse în alte oraşe (Ierusalim, Alexandria), pentru a nu fi profanate. Capul a fost şi el dus în mai multe locuri, încât de multe ori i s-a pierdut urma, fiind aflat ulterior la Ierusalim, Emesa sau chiar Roma. Multe biserici pretind că au fragmente din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul - Studion din Istanbul, azi Moscheea Imrahor Camii. Documentele arată că aici se păstrează încă din secolul al IX-lea mâna dreaptă şi craniul, frumos îmbrăcate în aur şi pietre preţioase. Ceea ce este suprinzător este veneraţia musulmanilor pentru aceste sfinte moaşte şi pentru Sfântul Ioan, în general. De altfel, în Coran, alături de alte personaje biblice, apare şi Sfântul Ioan Yahya, ca prooroc al lui Dumnezeu. Deşi mai scurt, episodul naşterii sale prezintă foarte multe asemănări cu textul evanghelic.

Sf. Ioan Botezătorul nu este cinstit doar de confesiuni creştine, ci şi de musulmani, unionişti şi de unele grupări gnostice (mandeeni, nazorei). (D.L.)

Mai multe zile de prăznuire

Sfântul Ioan Botezătorul este singurul sfânt din calendarul creştin căruia îi sunt dedicate mai multe zile de prăznuire: Naşterea (24 iunie), Tăierea capului (29 august) şi Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie) şi alte trei mai mici: Întâia şi a doua aflare a capului (24 februarie), A treia aflare a capului (25 mai), precum şi Zămislirea (23 septembrie). Cea mai veche este dedicată naşterii sale, fiind atestată încă din primele secole creştine. Fixarea datei de 24 iunie nu este întâmplătoare, ci pleacă de la mărturia scripturistică. Astfel, se spune că zămislirea a avut loc după ce preotul Zaharia a încheiat zilele slujirii la templu. După cum se ştie, rânduiala templului a stabilit ca tămâierea în Sfânta Sfintelor să aibă loc o singură dată pe an, în luna a şaptea, ziua a 10-a (cf. Levitic 16, 29). În calendarul iudaic, luna a şaptea, numită Tişri, cuprindea o parte din septembrie şi o parte din octombrie. Luând în considerare zilele care au trecut până când Zaharia a ajuns acasă, Sfinţii Părinţi au stabilit ziua zămislirii la 23 septembrie (corespunzând Bunei Vestiri - 25 martie), fixând ziua naşterii Sf. Ioan la 24 iunie (corespunzând Crăciunului - 25 decembrie). Zilele de 24 iunie şi 25 decembrie corespund solstiţiului de vară (ziua începe să descrească), respectiv de iarnă (ziua începe să crească). Astfel se împlineşte ceea ce a spus Sfântul Ioan despre sine: „Acela trebuie să crească, iar eu să descresc“ (Ioan 3, 30), arătând prin aceasta că el este cel mai mare (cea mai lungă zi din an) şi totuşi cel mai mic, după cum pe pământ Mântuitorul este cel mai mic (cea mai scurtă zi din an) şi totuşi cel mai mare. (D.L.)

„Încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt“

Sfântul Evanghelist Luca este singurul care prezintă în amănunt naşterea Sfântului Ioan în capitolul 1 al Evangheliei Sale. Deşi erau oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu, preotul Zaharia şi soţia sa, Elisabeta, nu au putut până la bătrâneţe să aibă copii. La poporul evreu, acesta era considerat un mare blestem ce se abătea asupra familiei, din partea lui Dumnezeu. Uneori, nici jertfele nu le erau primite la templul celor ce nu aveau copii.

Dar, în vremea împăratului Irod, în timpul săptămânii când era de rând la templu, Zaharia a intrat să tămâieze, iar îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii, i s-a arătat, anunţându-l că i-au fost ascultate rugăciunile şi că Dumnezeu le va da un copil, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Pentru că a fost neîncrezător în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil, Zaharia a rămas mut până în ziua când s-au împlinit acestea.

După ce a născut Elisabeta, în 8-a zi, când pruncul trebuia tăiat împrejur, s-au strâns vecinii şi rudele şi voiau să-l numească pe acesta Zaharia, ca pe tată. Dar Elisabeta a spus că se va chema Ioan. Şi cum toţi cei prezenţi obiectau, cerându-i părerea, Zaharia a scris pe o tăbliţă „Ioan este numele lui“ (Luca 1; 63), iar în clipa următoare a putut din nou să vorbească. De naşterea lui, aşa cum a vestit îngerul, aveau să se bucure mulţi, „căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor“ (Luca 1, 15-16).