Poate că niciodată un scriitor nu şi-a subestimat opera cu atâta consecventă smerenie precum Nathaniel Hawthorne (1804-1864). Şi acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât Hawthorne este considerat drept creatorul romanului american de explorare psihologică, gen pe care îl vor cultiva mari scriitori care nu-şi vor ascunde descendenţa literară din creaţia hawthorniană: Henry Melville, Henry James, William Faulkner şi chiar T. S. Elliot.
Hawthorne s-a născut la 1804, în portul Salem. De la 4 ani a rămas orfan de tată, iar această tragedie l-a împins spre o viaţă retrasă, lipsită de multe din bucuriile vieţii. Unul dintre strămoşii scriitorului a fost judecătorul proceselor de vrăjitorie din 1692, în care 19 femei au fost osândite la moarte. În confesiunile sale, Hawthorne avea să ceară de la Dumnezeu, Judecătorul cel Atotmilostiv, iertarea greşelilor strămoşilor săi: „Nu ştiu dacă înaintaşii mei s-au căit şi au cerut din tot sufletul mila Domnului; eu, acum, fac acest lucru pentru ei şi cer ca orice blestem abătut vreodată asupra neamului lor să fie ridicat“. Ideea nedreptăţii şi a blestemului ereditar a obsedat încă din copilărie fantezia scriitorului. Copilăria grea, caracterizată printr-o sărăcie, cum o numea el, „nobilă şi demnă“ l-a obligat „să se mulţumească întotdeauna cu puţin“. După terminarea studiilor la Colegiul Bowdoin, se întoarce la casa mamei sale din Salem, unde timp de 12 ani trăieşte cu totul desprins de desfătările lumeşti, citind asiduu din Sfânta Scriptură, în deplină însingurare, lăsând să-i dospească înclinaţiile literare. Modestia care i-a caracterizat viaţa l-a îndemnat să se angajeze simplu slujbaş la vama din Salem. Răgazul rămas îi oferea posibilitatea să se ocupe de scrierile sale.
A făcut din artă o funcţie a conştiinţei
S-a căsătorit târziu, la 38 de ani. Şi-a trăit viaţa după preceptele unui creştinism auster, fiind mereu preocupat de rezolvarea disputei dintre etică şi estetică. Acest lucru se reflectă şi în opera sa, prin faptul că a făcut din artă o funcţie a conştiinţei. Tehnica sa se bazează pe analiza minuţioasă a conştiinţei, naraţiunile sale desenează, prin personajele sau situaţiile invocate, adevărate alegorii de inspiraţie biblică.
Întreaga sa operă este ghidată de concepţia potrivit căreia răul în natură, ca perpetuare a păcatului originar, este o realitate de netăgăduit. Răul nu este nicăieri mai înrădăcinat ca în inima omului. Această observaţie se desprinde din povestirea-parabolă Holocaustul Pământului. În această ficţiune alegorică, Hawthorne prevede un moment în care oamenii, sătui de acumulări inutile, hotărăsc să distrugă trecutul. Se adună într-un loc oameni din toate colţurile lumii, ridică un rug uriaş în mijlocul unei câmpii şi aruncă în flăcări toate genealogiile, diplomele, blazoanele, sceptrele, toţi banii, toate bijuteriile, toate constituţiile şi codurile, sticlele de alcool şi restul deşertăciunilor materiale lumeşti. Scriitorul priveşte cu uimire şi cu oarecare nelinişte cum toate acestea sunt mistuite de flăcări; un spectator (care era însuşi diavolul) spune că autorii arderii-de-tot au uitat să arunce în foc esenţialul, inima omului, în care se află rădăcina tuturor păcatelor, şi că au distrus numai câteva lucruri materiale. Hawthorne trage următoarea concluzie: „Inima, inima, aceasta este efemera sferă nelimitată în care sălăşluieşte vina, iar crima şi mizeria lumii nu sunt decât palide simboluri ale ei. Să purificăm această sferă interioară, şi numeroasele forme ale răului care cufundă în beznă lumea aceasta vizibilă se vor destrăma ca nişte năluci...“.
Casa cu şapte frontoane - o parabolă menită să responsabilizeze creştinii
Concepţia hawthorniană a păcatului adânc tăinuit în străfundurile conştiinţei este cel mai bine transpusă în unul dintre cele mai importante romane ale sale, Casa cu şapte frontoane. În acest roman, scriitorul american îşi propune să demonstreze că răul făcut de o generaţie dăinuie şi se prelungeşte, în generaţiile următoare, ca o osândă moştenită: „viciile şi metehnele, patimile rele, înclinaţiile josnice ori bolile morale care împing la crimă sunt transmise de la o generaţie la alta printr-un proces de predare mult mai sigur decât cel stabilit de legile omeneşti cu privire la averile şi onorurile lăsate urmaşilor“. Impunătoarea casă a familiei nobiliare Pyncheon a fost zidită cu câteva secole în urmă pe un teren dobândit printr-o crimă săvârşită de colonelul Pyncheon. Nici unul dintre membrii familiei nu s-a căit pentru fărădelegea săvârşită, iar nedreptatea nu a fost reparată în favoarea membrilor supravieţuitori ai familiei înşelate. Blestemul păcatului dăinuie timp de generaţii şi răul apasă şi asupra generaţiei Pyncheon din secolul al XIX-lea, perioada în care se desfăşoară acţiunea romanului. Personajele capătă valori simbolice de întruchipări ale binelui şi răului, ale luminii şi întunericului. Verişoara Phoebe, cea care va elibera familia de sub cruntul blestem, prin însăşi simbolistica numelui este asociată cu soarele, cu nădejdea în învierea sufletului apăsat de păcat: Phoebe transformă sumbra casă Pyncheon într-un nou eden. Regăsim aici mitul paradisului pierdut, în care Phoebe reface armonia dintre omul adamic şi creaţie, ea intuind că „oamenii nu se simt niciodată mai aproape de îngeri decât atunci când izbutesc să facă oricât de puţin bine le stă în puteri“.
Purtătorii direcţi ai păcatului familiei Pyncheon (judecătorul, sora sa şi verişorul alienat) sunt descrişi, realizaţi cu minuţiozitatea, intuiţia, autenticitatea şi adâncimea care fac din Hawthorne un fin psiholog. Prin explorarea adâncurilor sufletului uman, autorul american operează o adevărată „coborâre în infern“, fiindcă, aşa cum el însuşi observă, „ce temniţă poate fi mai întunecată decât propria-ţi inimă?“. Romanul Casa cu şapte frontoane poate fi socotit şi ca o parabolă menită să avertizeze şi să responsabilizeze creştinii, singura alegere posibilă fiind săvârşirea virtuţii: „poate fi trasă o învăţătură temeinică asupra unui adevăr prea puţin luat în seamă, şi anume că faptele generaţiei în care vieţuim constituie germenele care s-ar putea şi trebuie să dea în vremi viitoare roade sănătoase ori putrede“.
Litera stacojie – cel mai cunoscut roman al lui Hawthorne
O altă capodoperă este Litera stacojie, fiind şi cel mai cunoscut roman al lui Nathaniel Hawthorne, cartea care i-a adus consacrarea. Citind romanul, se poate observa că, pentru Hawthorne, păcatul de neiertat constă în răsturnarea echilibrului dintre „minte şi inimă“. Acest păcat grav este favorizarea unei gândiri reci în dauna inimii: neunită cu iubirea de aproapele, inima se usucă - se contractă - împietreşte - piere. Inima încetează să mai ia parte la pulsul omului universal. Hawthorne ne arată că împietrirea inimii este însoţită de însingurarea spirituală, mai traumatizantă decât cea fizică. O vedem pe Hester depăşind prin credinţă şi dragoste înstrăinarea la care este condamnată de comunitatea meschină, dar soţul său, din cauza dorinţei de răzbunare, se înstrăinează spiritual, autorul descriind cu o măiestrie iconică transformarea sa treptată, din om în demon. Unul dintre motivele care duc la alienarea sufletească este trufia, prea marea încredere în forţele proprii, cel împătimit cutează să pângărească tainele sufletului uman pentru urmărirea unor ţeluri egocentrice. Hawthorne nu îndreaptă un deget acuzator înspre Hester; ea nu este o păcătoasă, ci o victimă a intoleranţei, a lipsei de iubire faţă de semenul aflat în necaz.
Ca şi alt mare romancier creştin, Dostoievski, Nathaniel Hawthorne urmăreşte dimensiunea longitudinală, verticală a păcatului în nebuloasa unei conştiinţe introvertite. În acest sens se exprima unul dintre cei mai renumiţi „discipoli“ ai lui Hawthorne, Henry James: „el a izbutit printr-un proces miraculos, familiar lui, să spiritualizeze greoaia povară a moralităţii în însăşi substanţa imaginaţiei“.
„Unicul făuritor de realităţi este Dumnezeu“
Pentru Nathaniel Hawthorne nu există decât un singur adevăr: cel al inimii omeneşti. Scriitorul american vede viaţa din perspectiva Providenţei. Fiindcă, aşa cum afirmă într-un alt fermecător roman, Faunul de marmură, există „un proces prin care viaţa noastră pământească ne pregăteşte pentru o altă stare“. Din acest punct de vedere, destinul unui om depinde de destinul fiecăruia: „te înfiori la gândul că o fărădelege făptuită se dizolvă în marea masă a crimei omeneşti şi ne face pe noi - care ne-am gândit doar la păcatele noastre mărunte - părtaşi la toate“. Prin virtute omul săvârşeşte binele, dar îndemnul lui Hawthorne este acesta: binele trebuie preţuit, apărat şi îndreptat către semenul tău, fiindcă doar aşa zideşte. Altminteri, „prin strădaniile sale cele mai bine intenţionate, omul nu făureşte decât un vis, în timp ce unicul făuritor de realităţi este Dumnezeu“.
