Nicolae Bălcescu, „mort pentru viitor în slujba omenirii”

33 de ani au fost suficienţi pentru ca numele lui Nicolae Bălcescu să rămână înscris cu majuscule în cartea de aur a poporului român. Născut în 29 iunie 1819 la Bucureşti, a numărat şiragul anilor vieţii doar până la 33, având să treacă la Domnul într-o zi de 29 noiembrie 1852 în clima mai blândă a Siciliei, la Palermo, în Italia.

În şcoala de elită de la „Sfântul Sava” l-a avut profesor pe Ion Heliade Rădulescu şi coleg pe Ion Ghica. Cei mai mulţi îl identifică cu idealurile Revoluţiei de la 1848, al cărei strateg, militant şi în cele din urmă martir a şi fost. Acum 33 de ani, România trăia zorii ultimei revoluţii ce mocnea în etosul social. În vara acelui an, 1989, vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală i-a dedicat un studiu amplu documentat, cu titlul: „Nicolae Bălcescu s-a născut acum 170 de ani”. În acea cercetare, ierarhul observa că revoluţia a fost vocaţia lui Nicolae Bălcescu: „În scurta lui viaţă de 33 de ani, de cum a trecut pragul maturităţii, n-a avut alt gând şi n-a făcut alt­ceva decât revoluţie. A vrut să schimbe soarta românilor, mai întâi a lor, că era român, dar nu numai a lor, ci a tuturor popoarelor subjugate, împilate, şi a tuturor oamenilor de jos, vrând să dovedească lumii că statutul de rob şi de sărăcie nu e o fatalitate care să nu poată fi clintită din loc. Ştia însă că o astfel de schimbare nu se poate face decât prin revoluţie”.

Atitudinea asumată pentru forţarea împroprietăririi ţăranilor clăcaşi în aşa-numita „conspiraţie Filipescu” i-a atras o sentinţă de doi ani de închisoare. Condiţiile grele din temniţele de la Gorgani şi de la Mănăstirea Mărgineni, la începutul celei de-a patra decade a secolului 19, i-au afectat grav sănătatea plămânilor. „Mi-am început viaţa intrând în închisoare pentru revoluţie”, avea să mărturisească mai târziu, extrapolând un dicton celebru: „Şi închisoarea obligă, ca şi nobleţea”.

Anul istoric 1848 sau „primăvara popoarelor” îl găseşte în Franţa, unde participă la revoluţia din februarie. Patru luni mai târziu este ministru de externe în firavul guvern al revoluţionarilor din Ţara Românească. Este arestat din nou în 13 septembrie 1848, dar evadează şi se refugiază în Transilvania. Aici se bucură de sprijinul lui Avram Iancu, „crăişorul munţilor”, care îl ascunde într-o colibă de lângă Câmpeni, capitala Apusenilor, şi îi organizează plecarea în clandestinitate către Franţa. I-a mărturisit acest episod fostului său coleg, Ion Ghica, într-o scrisoare ulterioară: „Mă îmbolnăvisem în munţi de urât şi de nelucrare. Mă apucase frigurile şi un junghiu. Plecai bolnav şi osteneala drumului mă făcu sănătos. […] Am luat trei ţărani sau moţi, cum se numesc acolo; am încărcat trei care mari cu doniţi, ne-am spoit cât am putut şi ne-am îmbrăcat în zdrenţe, ca să semănăm a moţi, şi am pornit la drum prin Ţara Ungurească pe la Buteni, la Arad […] la Lipova, de acolo pe la Timişoara la Panciova şi Semlin. Am făcut această călătorie în 10 zile, vânzând la doniţi din sat în sat şi din oraş în oraş. Am trăit rău, dormind tot mereu pe iarbă umedă, în ploaie, fără foc, hrănit rău. Viaţa asta câinească m-a făcut sănătos, şi apoi potriveam lucrul cu acel fond de bună dispoziţie care îmi lipseşte în momentele obişnuite şi pe care-l găsesc întotdeauna în mine în marile ocaziuni”.

Exilul a fost greu din cauza problemelor de sănătate şi a dezamăgirii eşecului de moment al revoluţiei. Nu i-a fost dat să vadă rezultatele muncii la care a contribuit din plin. Istoricii sunt cu toţii de acord că 1848 a fost una dintre temeliile pe care s-au clădit, rând pe rând, momentele de la 1859, 1877 şi mai ales 1918. „Istoric, istoriograf, editor de izvoare, scriitor, economist, luptător revoluţionar, om politic şi diplomat, Nicolae Bălcescu a fost o cometă uriaşă pe cerul românesc, dispărută după o trecere ca un fulger, dar care a lăsat urme veşnice în istoria şi conştiinţa românească”, nota acum 33 de ani Mitropolitul Antonie. Studiul se încheie prin cuvintele profetice dintr-un manuscris aflat în Biblioteca Academiei Române, semnat de Nicolae Bălcescu: „Mort pour l’avenir et ouvrier de l’humanité”.

Parafrazând titlul ierarhului cărturar, putem spune că „Nicolae Bălcescu a murit acum 170 de ani”. Între timp, România a mai trecut printr-o revoluţie. Dacă îl uităm, nu ne alegem cu nimic din toată strădania scurtei lui vieţi.