Nicolae Labiş, tânărul poet al satului românesc

„În poezia mea veţi intra ca într-un sat de munte; veţi vedea întâi neobişnuitul. Veţi remarca frumuseţea sălbatică a locurilor; iarna veţi simţi în nări miros de lupi şi de fum; vara miros de fân şi răşină - totul îmbibat cu ceva care aduce a sudoare şi a pământ - pământ adânc. Veţi privi luna mare, familiară şi apropiată de pe cerul nostru nefiresc de senin, veţi asculta toate poveştile cu stafii şi strigoi, precum şi împuşcăturile ce mai vuiesc răzleţ între munţi. Veţi afla despre flăcăii noştri că-s voinici ca brazii sau unii bicisnici ca tufa. Despre fetele noastre că-s ca florile - de cicoare sau de cucută“ (Viaţa şi opera, p. 7). Toate acestea se regăsesc în poeziile lui Nicolae Labiş (1935-1956), iar mărturia lui este pe deplin adevărată. Rămâne să descoperim şi noi frumuseţea operelor sale, chiar dacă sunt create la o vârstă timpurie. Dumnezeu a vrut să trăiască doar 21 de ani.

Pe 2 decembrie 1935 se năştea primul fiu al Anei-Profira şi al lui Eugen Labiş: Nicolae. Părinţii poetului erau învăţători în satul Văleni de ani buni şi erau apreciaţi de comunitatea locală. Nicolae Labiş a aflat încă din copilărie că are un strămoş vestit, Ion Creangă, şi s-a străduit să fie la înălţimea îndepărtatei sale rudenii. Crescând mai mult la şcoală a învăţat să citească la o vârstă fragedă. În timp ce alţi copii se jucau, micul Nicolae stătea mai mult cu nasul în cărţi, desluşind cu plăcere noi povestiri. Odată cu venirea războiului, greutăţile au început să apară pentru familia sa. Tatăl său, Eugen, a fost încorporat şi trimis pe front, iar soţia şi copii au fost nevoiţi să se mute din localitate pentru un an de zile. După încheierea războiului, au revenit acasă, unde totul fusese distrus, şi au reînceput să clă-dească vechea locuinţă. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, după nimicitorul război, s-a abătut asupra locului o secetă cumplită. Aşa cum ne spune şi poetul în debutul celei mai cunoscute poezii scrise, „Moartea căprioarei“: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri“ (Viaţa şi opera, p. 182). Seceta i-a forţat să vâneze orice vietate care locuia prin împrejurimi, iar căprioara despre care se vorbeşte în poezie a fost una dintre victime. Tatăl poetului mărturisea: „Ţin minte, în casă nu aveam de nici unele şi era spre seară când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe Nicolae. Era mic şi înfometat şi însetat, dar nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara ori ţapul visat. Se întunecase de câteva clipe când a venit, în sfârşit, căprioara. Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi. Nu ştiu de ce, dar am păstrat glonţul cu care am vânat. Îl am acasă într-o valiză cu amintiri“ (p. 9).

Copilul de munte al literaturii

După absolvirea ciclului primar, Nicolae Labiş studiază la Liceul „Nicolae Gane“ din Fălticeni, iar apoi reuşeşte datorită notelor şi talentului literar excepţional să fie transferat la Liceul „Mihai Sadoveanu“ din Iaşi. După doar 8 luni, în septembrie 1952, vine la Bucureşti şi se înscrie la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu“, unde este remarcat de Mihai Sadoveanu. După încheierea liceului se înscrie la Facultatea de Filologie, pe care o părăseşte după doar un semestru. Încă din timpul liceului a fost perceput drept un tânăr foarte capabil din punct de vedere intelectual, dar cu o conduită uşor îndoielnică, drept pentru care a primit unele admonestări din partea conducerii. Una dintre cauzele comportamentului său schimbător a fost, fără îndoială, dorul de casă. Aşa cum mărturiseşte şi poetul: „Nu-mi mai scrie, mamă, vorbe de alean,/ Nu mi te mai plânge,/ Şi pe mine frigul toamnei, prin suman/ Sufletul mi-l strânge…/ Poate m-aş întoarce să muncesc în sat -/ Cine nu îndură?/ Dar prea mult în suflet tata mi-a turnat/ Dar de-nvăţătură…/ De la munca aspră pe cât poţi să cruţi/ Soru-mea Mărie,/ Mai dă-i timp de carte şi de joc./ De nu-ţi ia mult timp, mai scrie“(p. 57).

O moarte misterioasă

Nicolae Labiş s-a stins din viaţă la o vârstă la care mulţi oameni abia ştiu că începe independenţa: 21 de ani. Pe 9 decembrie 1956 s-a produs accidentul care avea să-i fie fatal 12 zile mai târziu. Mihai Stoian, un prieten al poetului, relata: „Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capşa», apoi, însoţit de doi bărbaţi şi o femeie balerină, coborâseră în pasaj la «Victoria». Din staţia de la piaţa «Bălcescu» a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar dintre vagoane“ (p. 23). Cu măduva spinării secţionată, poetul a fost dus de urgenţă la spital, dar intervenţia chirugicală nu i-a mai adus decât încă 12 zile de viaţă. Ultima telegramă către tatăl său a avut un text dureros: „Tată, trimite-mi trei metri cubi de ozon, mă sufoc!“ Pe 22 decembrie 1956, la doar 21 de ani, poetul Nicolae Labiş murea la Spitalul de Urgenţă. Nu se ştie nici până astăzi dacă a fost un simplu accident sau un asasinat.

Arta poetică

Orice poet are un anumit nucleu de idei pe care îl exprimă într-o creaţie aparte. Aceste idei se repetă în mod frecvent în lucrările lui şi constituie un motiv de bază al operei. Pentru Nicolae Labiş, poezia nu a fost doar o posibilitate de a crea, ci un mod de viaţă distinct, diversificat, original. „Bătăile versului am prins a deprinde/ Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,/ Rimele, din bocete şi colinde,/ Din doinele seara cântate pe şanţ./ M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,/ Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă./ Munţii ardeau în polei şi lumini,/ Lupii spulberau scântei din zăpadă./ Am strâns sănătate din cremenea neagră/ Din vâna de apă, ţâşnind încordat,/ Şi bătrânii din sat când muriră,/ Toate iubirile moştenire mi-au dat./ Eu mă scaldam prin pâraie cu ochii deschişi,/ Era o apă de cleştar şi de stele/ Peşti alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,/ Lunecau lângă genele mele./ Ori prin munţii cu iarba-ntomnată pe creastă/ Ascultam ţârâitul de greier bolnav...“ („Începutul“, p. 178). Toate poeziile scrise de Nicolae Labiş resimt aceste influenţe ale folclorului şi naturii. El a strâns într-un singur loc aspiraţia modernă a poeziei şi motivele existente în zestrea folclorică a românilor.

Continuare Mioriţei

Mioriţa este cea mai cunoscută baladă din creaţia populară şi se regăseşte sub versiuni asemănătoare şi la alte neamuri din Balcani. Numai un poet precum Nicolae Labiş, crescut în mijlocul naturii, ar fi putut să încerce continuarea acestei istorisiri. Cântecul este transferat acum asupra mamei păstorului ucis şi al neîncetatei sale căutări. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,/ Zbuciumat se plânge fluierul de fag./ Inima mi-o strânge şi pătrunde-n sânge/ Acest cântec dureros şi drag/ Stelele făclii, păsărele mii,/ Jalea îşi descântă-n fluierul de os.../ Tainic îşi frământă cadenţarea sfântă/ Acest cântec trist şi luminos./ Se îngână lin linişti în arin, / Tremură la stână fluierul de soc./ Măicuţă bătrână cu brâul de lână,/ Ce mai caţi bătutul de noroc?/ Brâul tău din copcii s-a desprins - târzii,/ Paşii ţi-i înseamnă pe cărări cu lună.../ Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii/ Când la stână fluierele sună?/ El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,/ El, cu plete negre-n vânturi scuturate,/ N-are să mai poată mândrul ciobănel/ Înaintea ta să se arate.../ Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat/ Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,/ Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat/ În pădurea lungă de baladă.../ Osteneşti... O clipă numai să te-opreşti./ Odihneşte-ţi ochii în afund de zare.../ Vai, pe zare-s nouri - turmele cereşti -/ Şi-auzi glasul tragicei mioare.../ De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?/ Despletit ţi-i părul - albă vâlvătaie.../ Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări/ Mioriţa laie, bucălaie.../ Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,/ Stau câteodată împietrit şi mut/ Să-nţeleg o clipă neînţelesul grai/ Plin de jalea unui veac trecut...“ (p. 283-285).