De la plecarea dintre noi a monahului Nicolae de la Rohia, cunoscut în lumea literelor după numele Nicu Steinhardt, se împlinesc luni, 30 martie, 20 de ani. Cu această ocazie, Mănăstirea Rohia - locul unde a intrat în monahism şi şi-a petrecut ultimii ani din viaţă (1980-1989) - organizează un moment comemorativ, la care vor participa oameni de cultură şi politică. De asemenea, vor avea loc două lansări de carte, al şaselea volum din Integrala N. Steinhardt, dar şi cea mai amplă biografie a monahului şi scriitorului Steinhardt, scrisă de George Ardeleanu. După ce anul trecut au fost lansate primele 5 volume din Integrală, scrierile evreului care a primit botezul în închisoarea din Jilava au recăptat atenţia cititorilor, oamenilor de cultură şi criticilor. De la câţiva dintre aceştia am încercat să aflăm despre impactul operei steinhardtiene, acum şi atunci.
Protos. Macarie Motogna, secretarul Fundaţiei „N. Steinhardt“, şi el monah al Rohiei - mănăstirea care a iniţiat proiectul Integralei N. Steinhardt în curs de aparaţie la editura Polirom - ne-a spus că acest proiect a prins viaţă în urmă cu doi ani, deoarece era necesar, pentru că operele apărute la diferite edituri sunt dispersate şi nu au un aparat critic. Scrierile vor conţine şi pasajele cenzurate de vechiul regim, cât şi corespondenţa, atât trimisă, cât şi cea primită. „Întreaga operă Steinhardt are un fir roşu teologic, însă o scriere, aparte, Dăruind vei dobândi, este teologică prin excelenţă; dar şi Jurnalul Fericirii are foarte multe pasaje teologice şi se bazează pe Sfânta Scriptură şi pe comentariile Sfinţilor Părinţi. Opera lui este foarte vastă, fiind o dovadă a capacităţii sale intelectuale şi puterii de sinteză“, a spus părintele Macarie Motogna.
Părintele Nicolae Steinhardt a însemnat mult pentru Mănăstirea Rohia în special, dar şi pentru Biserica Ortodoxă în general, pentru că „un evreu să se convertească la creştinism se întâmplă foarte rar; şi nu un evreu oarecare, ci un om de talia intelectuală a lui Steinhardt care, poate, este cel mai citit autor de cărţi după â90“, a continuat pr. Motogna.
„Unul dintre cei mai erudiţi oameni născuţi pe pământul românesc“
Pentru un om născut evreu, el a reuşit să trăiască creştinismul din plin. Spunea: „Voi care v-aţi născut creştini nu ştiţi să preţuiţi creştinismul aşa cum trebuie, dar pentru mine, care L-am cunoscut pe Hristos mult mai târziu, fiecare zi este ca şi o zi de Crăciun“. Şi prin predicile rostite de la amvonul Rohiei - chiar dacă a fost un simplu monah, nefiind hirotonit preot -, scrise şi publicate în volumul „Dăruind vei dobândi“, „se poate considera că de la Antim Ivireanul încoace aşa predici, aşa eseuri teologice n-au mai fost scrise şi rostite“, crede ecleziarhul de la Rohia. Prin faptul că el s-a botezat ortodox într-o închisoare comunistă, deşi în acea celulă erau şi preoţi catolici, „dovedeşte cât preţuia el de mult Biserica Ortodoxă, despre care spune că este singura Biserică care păstrează nealterată învăţătura de credinţă şi învăţătura celor 7 sinoade ecumenice. Şi alte biserici şi-ar fi dorit să intre în rândurile lor, spre exemplu şi catolicii, inclusiv papa Ioan Paul al II-lea, când a vizitat România în mai 1999, în cuvântarea pe care a ţinut-o la Bucureşti, a amintit numele monahului Nicolae de la Rohia, ca «unul dintre cei mai erudiţi oameni născut pe pământul românesc»“, ne-a reamintit protos. Macarie Motogna.
„Steinhardt vedea numai binele, împăcarea“
Domnul Nicolae Manolescu, critic şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR), îşi aminteşte că pe Nicu Steihardt l-a cunoscut nu foarte îndeaproape, dar destul de bine. Îl consideră un „foarte bun orator, un om absolut extraordinar, cu o curiozitate şi cu o deschidere de minte cum au fost puţini în ţara asta şi cum sunt tot mai puţini“. S-a întâlnit cu acesta la o conferinţă de la Conservator, unde după anii de puşcărie şi de domiciliu obligatoriu, încă era tuns chilug. Se conferenţia despre Paul Kle, Anton Weber şi Ion Barbu - despre ultimul vorbind chiar domnul Manolescu. „La urmă mi-a spus: «Eu am stat degeaba în închisoare din moment ce în România se vorbeşte liber despre trei artişti novatori, de vârf; înseamnă că în România este foarte bine», a fost impresia pe care a avut-o. Era un entuziast, ăsta a fost primul lui contact cu lumea liberă din România comunistă. Au mai trecut câţiva ani şi s-a lămurit şi cum era şi cu libertatea şi cu comunismul, drept care s-a şi călugărit“.
Despre chilia de la Rohia, unde se ocupa cu biblioteca, spune că era o cameră modestă, austeră, în care erau trei rafturi de cărţi, şi era vizitat periodic de colegii lui scriitori, „care, cum se întorceau la Bucureşti, făceau rapoarte la Securitate. I-a găsit George Ardeleanu (biograful său), nu pe toţi, pentru că au nume de cod. Rapoartele uneori erau pline de bunăvoinţă şi îl arătau pe Steinhardt ca pe un om inofensiv; şi era un om inofensiv, totdeauna m-am întrebat de ce regimul comunist era atât de înspăimântat de nişte oameni ca Steinhardt. Ce putea să facă Nicu Steinhardt? Nimic. Era un om blând, credincios, cu un suflet enorm, extraordinar şi, în plus, avea şi o viziune foarte optimistă şi pozitivă. N-aveau ce să-i reproşeze, el nu era un pesimist, întunecat, care să vadă numai răul din lucruri, dimpotrivă, el vedea numai binele, împăcarea. El era un om pe care în mod normal regimul comunist trebuia să îl cultive, nu să îl izoleze la mănăstire, trebuia să îl scoată în faţă, să spună: «Uite un om care are încredere în viaţă, în tot ce e frumos!»“. Îl numeşte şi curajos; era printre foarte puţinii care avea relaţii de corespondenţă prin Poşta Română cu emigraţia, cu Monica Lovinescu şi cu alţii; le scria, iar ei trimiteau cărţi; „pe unele cărţi puneau câte un mic «X» în colţul din dreapta, aia înseamnă că e pentru mine sau pentru alţii. La el totul era pe faţă, nu se speria foarte tare, mai mult decât să-l mai închidă o dată, ce-ar fi putut să-i facă? Probabil că nu se simţea nici el în pericol“, susţine Nicolae Manolescu.
„Nu există ticăloşi pe lumea asta...“
Dar dincolo de toate acestea există imaginea pe care singur şi-a propus-o fără nici un fel de complezenţă în „Jurnalul Fericirii“. „Este una dintre cele mai extraordinar de emoţionante cărţi, mie nu-mi plac cărţile sentimentale şi emoţionante în general, dar asta este o carte care îţi provoacă această reacţie pentru că este cartea unui om de o asemenea curăţenie şi onestitate. Un om care era în stare să sacrifice pe el pentru alţii, ceea ce nu foarte mulţi făceau; un om care credea în bine şi în puterea binelui; să fii în închisoare, să fii în fortul de la Jilava, cu picioarele în apă şi ameninţat de tuberculoză şi tu să te gândeşti că oamenii sunt buni şi că fericirea este un lucru extraordinar spre care tânjim cu toţii, că nu există ticăloşi pe lumea asta... O fi ştiut el câţiva, dar nu-i venea să creadă probabil că există şi specia asta“.
„Pentru mine Steinhardt rămâne în primul rând acest om cu o gândire perfect pozitivă, un om care credea că există fericire, şi că depinde de noi să fim fericiţi şi nu de aparatul, de sistemul odios comunist sau de altă natură. Un om care până la capăt a crezut în aceste valori şi le-a apărat. Nu ştiu altul din generaţia de dinaintea noastră sau chiar din generaţia noastră, care să fi reuşit după atâta vreme să rămână ce a fost. Sigur era şi un ADN acolo, moştenit de la tatăl lui“. Când Securitatea i-a propus lui Steinhardt să depună mărturie împotriva lui Noica, i-a dat trei zie de gândire. Însă tatăl său, Oscar „ovreiul de peste 82 de ani“, cum îl numeşte fiul, îi spune: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării“. „O vorbă care rămâne memorabilă şi pe care va trebui să o repetăm de foarte multe ori gândindu-ne la toţi cei care au fost puşi în situaţia de a alege între două lucruri de felul acesta“, încheie domnul Manolescu.
Nuferi în opera lui Steinhardt
Criticului Dan C. Mihăilescu care a fost dintotdeauna un partizan al lui Cioran şi Eliade, Steinhardt nu i-a fost un personaj simpatic. Prin anii 80 N. Steinhardt i s-a părut cel mai luxuriant în materie de referinţe eseiste. „Nu a existat în acei ani un eseist care să dezfolieze un evantai aiuritor de la autori de dreapta, de stânga, anglofil fiind, dar şi francofil prin referinţele din lumea filmului, din lumea alchimiei, din numerologie, din mistică, din marxism, din teoriile sociologice occidentale, citând din simbolişti, în egală măsură din Pascal, Baudelaire, din Pateric. Era ceva înfiorător. Şi mi-am spus, acest om nu există, ăsta este un mare as, omul ăsta este un receptacol extraordinar, are o natură feminină, captatorie, formidabilă, face oarecum alchimia ideilor, dar el nu există. Şi în prefaţa la În genul... tinerilor am zis o formulă destul de răutăcioasă atunci, «Steinhardt are un deficit de personalitate»“, îşi aminteşte Dan C. Mihăilescu.
Dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a înţeles că până la urmă „tot trestia, tot omul receptacol, tot omul care se dăruieşte, tot eul feminin, cum i-am zis eu, are şanse nu atâta de izbândă, dar cât să capteze realul, să devină tot mai comprehensiv înghiţind tot mai mult, alchimizând contrariile din real, nu ştiu dacă neapărat să facă lumea mai bună, dar măcar pentru a-şi face el, vorba lui Ioan Alexandru, pentru a-şi construi mănăstirea interioară. Pentru că noi alte şanse de scăpare nu avem, cum spunea domnul Sorin Mărculescu demult, vom trăi precum catacombarii, ne vom întâlni în apartamentele noastre ca în nişte peşteri sau colţuri de mănăstire, încercând să supravieţuim“.
Domnul Mihăilescu nu a întâlnit la Cioran şi la Eliade pagini atât de cinstite, atât de oneste despre devierile lor de extremă dreapta, sau o iubire a ideii româneşti, a Ortodoxiei şi a creştinismului ca la Nicu Steinhardt. „La antipodul afirmaţiei mele cu antipatia pe care o aveam - sau nesimpatia - în anii 80, simţind un eu sfărâmicios, un „am“ care primeşte prea mult şi dă prea puţin, mă gândesc că s-ar fi putut să n-am dreptate şi că eul viitorului, omul care poate să înghită contrariile, mâzga şi mizeria de pe piaţă şi să nască un diamant, îndrăznesc să spun, să mă ierte Cioran acolo unde o fi, – nuferi din gândirea lui Cioran pe mâlul de atăzi nu cred că pot să aflu, dar nuferi din Steinhardt cred că da“.
Lecţia autenticei libertăţi a lui Steinhardt
Este opera unui antiutopist, susţine biograful său George Ardeleanu. „Steinhardt este un autor care pune în centrul proiectului său existenţial ideea de libertate. Este elementul de fapt care m-a apropiat cel mai mult de Steinhardt“. Aflat în război cu marile utopii ale secolului XX; cu fascismul în anii interbelici – are împreună cu prietenul său Emanuel Neuman două volume de iudaism publicate în franceză, două cărţi ale unor tineri foarte implicaţi în probemele iudaice – încearcă prin aceste două tentative de a se integra în sinagogă, dar care, spre bucuria noastră, a creştinilor, au eşuat.
După 1937 a urmat o perioadă îndelungată de mlaştină, de incertitudine, angoasă, orbecăiri, nelinişti, până la celebrul botez din 15 martie 1960 din celula de la Jilava. În acele două volume de iudaism de pe poziţiile iudaismului conservator, cei doi prieteni atrag atenţia din 1935 şi 1937 asupra antisemitismului existent nu numai în Germania lui Hitler ci şi în Uniunea Sovietică a lui Stalin. „Deci ei ne oferă o lecţie. Nu trebuie să ne ducem spre unul dintre totalitarisme atunci când vrem să fugim de celălalt totalitarism. Totalitarismul e totalitarism indiferent dacă este de stânga sau de dreapta. Ori opera lui Steinhardt este a unui individ angrenat în luptă cu toate utopiile secolului pe care l-am încheiat. Pentru el utopiile sunt primejdioase. Spune de mai multe ori că utopia perfecţiunii este imperfectă. În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă şi tocmai de aceea este bine să tindem, să aspirăm spre o imperfecţiune cât mai rea cu putinţă, singura posibilă aici. Aceasta este una dintre lecţiile vieţii lui Steinhardt, o lecţie a autenticei libertăţi“, crede George Ardeleanu.
Biograful monahului de la Rohia îl asociază într-un eseu din cartea „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii“, folosind citate din operele părintelui Nicolae, cu doi călugări celebri din literatura universală. Primul este Zosima din „Fraţii Karamazov“, al lui Dostoievski, al doilea călugărul Guglielmo, al lui Umberto Eco din „Numele Trandafirului“. Zosima era călugărul luminos, comunicativ, liber, flexibil, invitându-l pe ucenicul său Alioşa Karamazov să părăsească pentru un timp mănăstirea pentru a se elibera de pericolul angelismului. Dar la moartea sa trupul lui Zosima în loc să răspândească bună mireasmă, cum se aşteptau cu toţii, intră rapid în putrefacţie. „Dar chiar prin acest mod de a muri Zosima ne oferă o lecţie de libertate; autentica credinţă nu este cea care se obţine printr-un miracol, ci este o credinţă care se întemeiază pe ideea de libertate, care este dincolo de miracol“, spune George Ardeleanu. Celălalt călugăr, Guglielmo, oferă o relaţie flexibilă între ideea de creştinism şi ideea de luminozitate. „Steinhardt face parte evident din categoria lui Zosima sau a lui Guglielmo, categorie care se aplică nu numai domeniului religios ci şi domeniului ideologic, cultural, filosofic şi aşa mai departe“, conchide George Ardeleanu.
