Notaţiile muzicale bizantine

Muzica bizantină a cunoscut două tipuri de notaţie: ecfonetică şi neumatică. Prima a fost întâlnită între secolele VI-XIV, iar cea neumatică, derivată din prima, s-a manifestat între secolele VIII-XIX. În cele ce urmează vom cunoaşte mai multe despre cele două tipuri de notaţie muzicală bizantină şi despre influenţa lor în cântarea bisericească din zilele noastre.

Notaţia ecfonetică însoţea lecturile biblice existente în structura slujbelor bisericeşti, mai ales a Sfintei Liturghii, în epoca veche. Se foloseau semne sau neume aşezate deasupra, dedesubt sau pe linia textului, scrise de obicei cu cerneală roşie sau violet, pentru a fi mai uşor observabile şi deosebite de alte accente contextuale, abreviaţii etc.

Notaţia servea ca „aide-mémoire“ pentru citirea solemnă din Biserica greacă şi avea forma obişnuită a unui recitativ, uneori puţin monoton, altădată însoţit de mici ornamentaţii muzicale, care erau mai frecvente la sfârşitul frazelor.

Scopul acestei notaţii era uşurarea citirii textelor sacre, marcând diferitele părţi ale pericopelor scripturistice şi indicând felul de a modula după importanţa şi rolul lor.

Muzicologul danez Carsten Hoeg susţine că notaţia ecfonetică indică formule melodice, iar diac. Grigorie Panţiru dimpotrivă, afirmă că nu este vorba de formule melodice, ci de un recitativ melodic simplu şi semnele capătă înţeles după cum sunt aşezate - deasupra, dedesubtul, la mijlocul textului sau la sfârşit - şi după raportul pe care îl are fiecare grup cu sunetul de bază al recitativului. Credem că şi aici adevărul este la mijloc, dacă se lămureşte mai bine termenul de „formulă melodică“ în recitativul liturgic. Între timp, părintele Grigorie Panţiru şi-a revizuit întrucâtva părerea în „Lecţionarul evanghelic, de la Iaşi“, tipărit la Bucureşti, Editura Muzicală, 1982, unde susţine o părere uşor diferită.

Amedée Gastoué spune că semnele ecfonetice sunt cele mai vechi mărturii ale unui sistem din care a ieşit în Orient şi în Occident întreaga varietate de scrieri muzicale din Evul Mediu. Când cineva va compara neumele latine şi mozarabe cu cele bizantine, se va izbi de asemănarea lor incontestabilă, de semnificaţiile lor adesea identice, de toate caracteristicile pe care le poartă o origine comună.

Semne simple şi compuse

Trebuie plasată originea lor la Bizanţ sau la Roma, la Antiohia sau Alexandria? Poate în nici o parte şi pretutindeni. Toate aceste notaţii sunt în sfârşit manifestări ale aceleiaşi mentalităţi, ale aceleiaşi concepţii care caracterizează o epocă. Semnele notaţiei ecfonetice sunt simple (oxia: accent ascuţit - ridică o secundă de la sunetul de bază, varia: accent grav - coboară o secundă de la sunetul de bază, syrmatiki: ondulaţie - ornament reprezentând un grup de sunete, cathisti: accent circumflex - sunetul de bază al recitativului, cremasti: cârlig mic - ridică o secundă accentuată de la sunetul de bază, cynemba: trăsătură de unire - legato care uneşte două cuvinte, paraklitiki: înclinare - ascendentă ornamentală cu un mordent, apostrof: întors în sens contrar - coboară o secundă de la sunetul de bază şi poate reprezenta mai multe sunete, după locul pe care îl ocupă, telia: lucru terminat - semnul final al frazelor, revine la sunetul de bază) şi compuse (oxii duble: ridică o secundă accentuată, prelungind durata şi rărind puţin recitativul, varii duble: coboară o secundă accentuată şi prelungeşte durata, chentime: puncte - ridică o secundă, brodată cu nota superioară, după care revine la sunetul iniţial, apeso exo: secundă inferioară care trece la secunda superioară prin sunetul de bază, hypocrisis: explicare, răspuns - o cvartă descendentă de la sunetul de bază).

Notaţia neumatică (diastematică) bizantină

Dacă notaţia ecfonetică era o sinteză a unei fraze muzicale (recitată), notaţia neumatică reprezintă analiza melodică a unei fraze muzicale, adică nu se mai face economie de semne muzicale, ci dimpotrivă, acestea se vor înmulţi enorm, încât vor fi necesare mai multe reforme.

Prin urmare, notaţia aceasta indică fiecare sunet, fiecare inflexiune, încât semnele folosite acum pot reda cele mai mici nuanţe, sau, cu alte cuvinte, melodia în amănuntele ei. Dacă sistemul ecfonetic - intermediar între stilul declamator şi adevărata cântare - putea să execute recitativul cu o notaţie incompletă dar suficientă pentru citirile biblice din Evanghelii şi Epistole, nu era suficient însă pentru cântarea imnelor. Odată cu dezvoltarea imnografiei creştine a trebuit ca notaţia aceasta rudimentară să se îmbogăţească mereu, devenind astfel capabilă să exprime ritmul, nuanţele şi mişcarea generală a unei linii melodice mult mai bogată în ornamentaţii.

Şcoala athonită

Notaţia paleobizantină este cunoscută din epoca anterioară pătrunderii în Bizanţ a obiceiurilor haghiopolite (sec. XII). Notaţia aceasta este încă nedescifrată complet. Se numeşte paleobizantină fiindcă ea reprezintă încă şcoala athonită din acea epocă. S-au păstrat foarte puţine manuscrise care conţin această notaţie veche.  Amedée Gastoué redă 62 de semne: 11 fonetice, comune notaţiilor posterioare, şi 6 hypostaze. acestea formează fondul primitiv al tuturor notaţiilor diastematice bizantine folosite după aceea. Patruzeci şi cinci de semne sunt specifice acestei epoci, iar 8 dintre ele sunt direct derivate din notaţia ecfonetică. Notaţia paleobizantină se împarte în: Notaţia cea mai veche „esphigmeniană“, după manuscrisul din mănăstirea Esphigmenion din Muntele Athos şi Notaţia Chartres, după câteva file din alt manuscris de la Athos, aflată în Biblioteca din Chartres (distrus de ultimul război mondial).

Tot din această epocă datează şi notaţia kontakariană (sec. VIII-IX), transmisă de câteva manuscrise greceşti de la Chartres, Athos şi vreo 5 manuscrise slave. A fost întrebuinţată în Bizanţ, fiind creată pentru cântările prin excelenţă melismatice. Notaţia Coislin este ultima fază a notaţiei paleobizantine simple, transmisă de Codex Coislin 220 din Biblioteca Naţională din Paris - sec. XI-XII-lea. Ea va fi înlocuită de notaţia mediobizantină, cu care, de altfel un timp a convieţuit.

Notaţia mediobizantină are un sistem foarte complicat, dar prin sensul ei foarte precis reuşeşte să detroneze notaţia primitivă. Crearea şi difuzarea acestui sistem aparţine, se spune, Sfântului Ioan Damaschin, principalul melod al oraşului sfânt. Mulţi însă nu atribuie Sfântului Ioan Damaschin un rol muzical prea mare, decât acela de a fi fost organizator al Octoihului. Manuscrisul reprezentativ al acestui studiu de notaţie este manuscrisul grec 360 de la Biblioteca Naţională din Paris, intitulat „Hagiopolitis“ (sec. XIV).

Notaţia cucuzeliană

Notaţia neobizantină (cucuzeliană) şi-a luat denumirea de la Ioan Cucuzel care a trăit, se pare, în sec. al XIII-lea. Aşadar, începând de la sfârşitul secolului al XIII-lea notaţia se complică mult, înmulţindu-se semnele muzicale, mai ales cele ornamentale. Copiştii au început să confunde semnele vechi fundamentale cu cele chironomice şi invers. A început „decadenţa“, interpretarea semnelor fiind la bunul plac al copiştilor şi psalţilor. La acestea se mai adaugă şi secretul descifrării manuscriselor originale, practicate de către unii protopsalţi ai Evului Mediu. Este şi epoca înfrumuseţărilor, elocvente fiind manuscrisele muzicale provenind de la Putna (sec. XV-XVI).

Notaţia cucuzeliană este puţin diferită de cea precedentă şi, după părerea unora, nu are o bază ştiinţifică, fiindcă a apărut într-o epocă în care adevărata tradiţie era deja, în parte, uitată. Copiştii de mai târziu, uitând sau necunoscând notaţia muzicală veche, reproduceau adesea ca fundamentale semnele chironomice şi invers (exemplu: elafronul şi epistroful erau pentru cei vechi semne chironomice, iar pentru cei de după Ioan Cucuzel erau considerate ca semne principale coborâtoare, aşa cum au rămas, de altfel, până azi). (Pr. Adrian Drăguşin)