Note despre trecutul şi prezentul aşezămintelor româneşti de la Athos

Un rost aparte în trăirea Evangheliei şi în afirmarea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos în viaţa de zi cu zi îl are monahismul, pe care, încă din primele secole creştine, îl întâlnim organizat sub ambele forme: anahoretic şi cenobitic. Printre aşezămintele care au fost consacrate ca loc de rugăciune pentru monahii români se bucură schiturile şi chiliile româneşti din Sfântul Munte Athos, care au cunoscut o nouă perioadă de înflorire după anii â90, redobândindu-şi statutul de odinioară.

Despre întemeierea Schitului Prodromu, din relatările părinţilor şi din cronica schitului, putem constata că, venind la Athos pentru o viaţă duhovnicească înaltă, călugării români au ajuns şi la capătul răsăritean al peninsulei athonite numite Vigla. Aici au întemeiat, în secolul al XIX-lea, un schit românesc, pe locul unei vechi chilii care, de altfel, purta numele de Prodromu, care înseamnă „Înaintemergător“. În jurul anului 1810, la chilia „Sf. Ioan Botezătorul“ din Vigla se nevoiau trei sihaştri români: duhovnicul Iustin cu doi ucenici ai săi, Patapie şi Grigorie, veniţi de la Mănăstirea Neamţ. Urmaşii săi cer de la Mănăstirea Marea Lavră un act scris pentru întemeierea schitului. Aceasta dă un act de întărire în 13 articole, la anul 1820, în care se stabilesc condiţiile de funcţionare a noului schit, şi anume că schitul este dependent de Marea Lavră, că va duce viaţă chinovială, va avea egumen şi pecete proprie şi va respecta toate îndatoririle faţă de această mănăstire, asemenea celorlalte schituri athonite. Dorinţa vieţuitorilor de întemeiere a schitului o vor duce la îndeplinire alţi doi monahi, Nifon şi Nectarie, din Mănăstirea Horaţia - Moldova. Mănăstirea Lavra întăreşte din nou actul din 1820, căruia îi mai adaugă trei articole, potrivit cu noua situaţie, iar monahii Nifon şi Nectarie pornesc la strângerea de fonduri pentru construirea schitului. Totodată, se fac demersurile necesare la Patriarhia de Constantinopol, iar patriarhul Chiril emite sigiliul patriarhal din 1856. Cu ajutoarele primite s-au întreprins lucrările necesare bunei desfăşurări a vieţii la schit. În anul următor, în martie 1857, s-a pus temelia bisericii mari, lucrare ce se va termina în anul 1866. Sfinţirea bisericii are loc în ziua de sâmbătă, 21 mai, la praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, şi s-a săvârşit de către arhiereul Isaia Vicol, egumenul Mănăstirii Golia din Iaşi.

Stareţi români îmbunătăţiţi

În anul 1870, stareţul Nifon se retrage din stăreţie într-o chilie unde vieţuieşte până la moartea sa, în anul 1899. Lui i-a urmat la conducerea schitului ieromonahul Damian, originar din Bucureşti. În anul 1890, ieromonahul Damian se retrage din stăreţie şi îi urmează ieromonahul Ghedeon. Urmaşul acestuia la stăreţia Prodromului, ieromonahul Antipa Dinescu, originar din Slănic - Prahova, organizează o serie întreagă de ateliere pentru vieţuitorii din obşte, între care ateliere de pictură, de sculptură în lemn, os şi marmură. Stăreţia lui Antipa Dinescu a reprezentat momentul de vârf din istoria Prodromului, numărul monahilor din obşte trecând de o sută, între care se găseau şi părinţi ajunşi la o înaltă viaţă duhovnicească. Un ostenitor şi apropiat al stareţului Nifon a fost ieromonahul Antipa de la Calapodeşti - Bârlad, duhovnic îmbunătăţit şi mult căutat de credincioşi. Fiind trimis de mai multe ori în Rusia pentru strângerea de ajutoare, în cele din urmă a rămas acolo şi s-a stabilit la Mănăstirea Valaam, unde a dus o viaţă de aspră nevoinţă şi sfinţenie. După moarte, osemintele sale s-au aflat binemirositoare, Biserica Rusă socotindu-l sfânt şi trecându-l în rândul sfinţilor, fapt recunoscut apoi şi de Patriarhia Română.

Ajutorul patriarhului Justinian

În ciuda vremurilor grele, Patriarhul Justinian a căutat să susţină monahii români de la Muntele Athos, trimiţând alimente şi obiecte de cult necesare bunei desfăşurări a activităţii acestora. În anul 1963, cu ocazia participării la sărbătoarea mileniului Sfântului Munte, organizat la Marea Lavră în perioada 23-24 iunie şi la care au fost invitate toate Bisericile Ortodoxe, patriarhul Justinian a vizitat mai multe aşezăminte monahale, printre care şi Schitul Prodromu, unde a săvârşit Sfânta Liturghie în ziua de 28 iunie, fiind primul patriarh care vizitează schitul, înzestrându-l cu numeroase obiecte de cult. După 1990, schitul a mai fost vizitat de ierarhi, clerici, politicieni şi alţi doritori de aflare şi contemplare a „chivotului vieţii monahale desăvârşite, a unei trăiri unice pentru Ortodoxie“. Dacă la începutul anilor â90 erau doar câţiva părinţi, în 2004 numărul monahilor a ajuns la 27, iar în prezent la Schitul Prodromu vieţuiesc 32 de părinţi.

Schitul Lacu - singurul aşezământ românesc idioritmic

Un alt aşezământ românesc este Schitul Lacu, aşezat într-o pitorească vale, nu departe de Mănăstirea „Sfântul Pavel“. Numele nu provine de la vreun lac din împrejurimi, ci de la termenul grec lako, care înseamnă groapă. Data când a fost întemeiat acest schit nu se cunoaşte cu exactitate, dar în secolul al XVIII-lea (1754) aici vieţuiau 30 de călugări, pentru care ieromonahul Daniil de la Mănăstirea Neamţ, care construieşte în anul 1760 o biserică de lemn în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aici se nevoiau până la 80 de sihaştri în peste 30 de chilii, schitul fiind reînnoit în secolul al XIX-lea de ieromonahul Nicolae şi schimonahul Iustin, călugări basarabeni. La începutul secolului al XX-lea, în jurul bisericii exista un complex format din 24 de chilii şi colibe, în care vieţuiau peste 120 de monahi ce se smereau zi de zi şi noapte de noapte prin muncă, post şi rugăciune. Amintim că modul de viaţă la Schitul Lacu este cel idioritmic, fiind singurul dintre aşezămintele româneşti cu acest stil de vieţuire monahală din Sfântul Munte. În prezent, în schit vieţuiesc 51 de monahi, care, retraşi din lume, îmbină rugăciunea cu munca şi cântarea cu misiunea. Pe lângă rugăciune, rucodelie şi grădină, aceştia dedică o parte din timp studiului - traduc şi scriu cărţi, pictează icoane, fac tămâie şi veşminte bisericeşti.

Moştenirea părinţilor români din Athos

Aşezările monahale româneşti de la Sfântul Munte constituie o moştenire culturală deosebită a poporului nostru. Părinţii înduhovniciţi sunt îndrumători adevăraţi spre Hristos. Este important să apreciem ceea ce avem şi, totodată, să nu uităm niciodată de aceste vetre monahale vechi, care păstrează întocmai poruncile evanghelice. În definitiv, monahismul constituie o cale binecuvântată spre Hristos, care se întrevede pentru orice om pregătit să Îi slujească, iar principala îndatorire a monahului este slujirea şi tăierea voii. Iar aceasta poate fi găsită în vetrele athonite întemeiate de români.

▲ Biblioteca Schitului Prodromu

Biblioteca Schitului Prodromu adăposteşte un bogat fond de carte, fond ce dă mărturie despre preocupările cărturăreşti ale vieţuitorilor acestui aşezământ în cele două secole de funcţionare. În prezent, vieţuitorii mănăstirii depun eforturi pentru modernizarea şi sistematizarea în două mari secţii a bibliotecii: cea de carte veche şi manuscrise şi cea de carte nouă. Un loc aparte îl ocupă manuscrisele de o valoarea deosebită, printre care amintim Istoria Sfântului Munte, în mai multe volume, scrisă de ieromonahul Irinarh Şişman, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii din secolul al XX-lea. Această lucrare este valoroasă atât pentru informaţiile preţioase pe care le pune la dispoziţia cititorilor, cât şi pentru forma grafică, chenarele, ornamentele şi legătoria deosebită. De asemenea, nu putem să nu amintim de manuscrisele muzicale, care ar trebui puse în valoare prin studierea şi redarea acelor melodii care lipsesc din repertoriile noastre actuale.

▲Chilii româneşti la Sfântul Munte

Una dintre chiliile româneşti, chilia „Sfântul Ioan Teologul“, de la Provata, are 11 vieţuitori basarabeni şi se află sub jurisdicţia Mănăstirii Marea Lavră. În trecut, a fost cea mai populată chilie, având până la 40 de monahi. Tot aici, la Provata, amintim şi chilia „Adormirea Maicii Domnului“, dependentă de Mănăstirea Xiropotamu. Mai sunt 4 chilii româneşti la Colciu, care aparţin de Mănăstirea Vatopedu, 4 chilii la Capsala, dintre care 2 chilii sunt dependente de Mănăstirea Pantocrator, una de Mănăstirea Stavronikita şi una de Mănăstirea Dionisiu. În prezent, 38 de monahi români vieţuiesc în alte mănăstiri athonite, iar un număr de 27 de părinţi se nevoiesc prin diferite colibe.