„Nu ne vom depărta de la tine, stăpână...”

Sfânta Fecioară Maria, cea mai sfântă dintre femei, s‑a învrednicit de excepţionala cinste de a naşte cu trup pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. În cultul Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este socotită cea dintâi şi mai mare decât toți sfinţii, „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”. Rugăciunile cele mai cunoscute în Biserică adresate Maicii Domnului sunt acatistele şi paraclisele, pe care noi toți, clerici și credincioși, le rostim zilnic, cu multă nădejde, în Postul Adormirii Maicii Domnului.

Cinstirea Născătoarei de Dumnezeu a fost inaugurată de Sfântul Arhanghel Gavriil, care a fost trimis de Dumnezeu să vestească Fecioarei Maria din Nazaretul Galileii că va naşte pe Mesia. El a salutat‑o cu cuvintele: „Bucură‑te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”. Cu o salutare asemănătoare a întâmpinat‑o şi verişoara ei, mama Sfântului Ioan Botezătorul, înainte de naşterea acestuia, când Sfânta Fecioară Maria o vizitează pe Elisabeta, care îi zice: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este Rodul pântecelui tău”. În imnul de bucurie, de laudă şi de mulţumire pe care îl ­înălţa atunci lui Dumnezeu şi pe care ni l‑a transmis Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca (Luca 1, 46‑55), Sfânta Fecioară Maria însăşi prevesteşte locul excepţional pe care‑l va avea între celelalte femei şi venerarea universală de care urma să se bucure datorită rolului ei de primordială importanţă în istoria mântuirii oamenilor: „Măreşte suflete al meu pe Domnul, şi s‑a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi‑a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca 1, 46‑49). Admiraţia profundă a oamenilor din popor pentru lucrările minunate pe care le făcea Hristos şi pentru învăţăturile Sale era exprimată nu numai faţă de El Însuşi, ci şi faţă de Sfânta Fecioară Maria, Maica Sa: „Fericit este pântecele care Te‑a purtat şi fericiţi sunt sânii la care ai supt!” (Luca 11, 27), cum a zis cândva o femeie din mulţime. Am putea spune că cinstirea de care Sfânta Fecioară s‑a bucurat din partea pământenilor a început încă din timpul vieţii ei, persoana ei fiind asociată dintotdeauna cu aceea a dumnezeiescului său Fiu, Iisus Hristos, şi înconjurată de dragostea şi de respectul celor din jurul Lui. În primele trei secole, cinstirea aceasta se manifesta în chip latent şi sub forme mai discrete; ceva mai pronunţat era în cultul particular al creştinilor din Biserica Ierusalimului şi din jurul mormântului Maicii Domnului de la Ghetsimani. Intrarea în cultul public al Bisericii şi amploarea cinstirii Maicii Domnului se constată abia după libertatea acordată creştinilor de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, începând cu anul 313, prin Edictul de la Milan. În secolul al IV‑lea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc despre Maica Domnului cu mare respect. Din acest moment, rugăciunile cele mai cunoscute în Biserică, adresate Maicii Domnului de către credincioşii creştini, sunt acatistele şi paraclisele.

Acatistul Bunei Vestiri este primul şi cea mai veche formă poetică de asemenea dimensiuni şi frumuseţe, dar în acelaşi timp de laudă şi mulţumire adusă Maicii Domnului pentru biruinţa asupra păgânilor care au încercat să cucerească Constantinopolul la anul 626, însă a fost salvat în chip miraculos.

Paraclisele, la rândul lor, au apărut în Biserică ceva mai târziu şi sunt în număr de trei: două se găsesc în Ceaslov sau unele cărţi de rugăciuni, cu denumirea de Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Al doilea Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar al treilea Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se află în unele ediţii mai vechi ale Psaltirii. Paraclis înseamnă biserică de dimensiuni mai mici sau biserică dependentă de o instituţie bisericească. Însă, paraclis mai înseamnă rugăminte sau rugăciune prin care invocăm ajutorul Maicii Domnului sau al unui sfânt, într‑o formă cântată sau citită. Slujba Paraclisului Maicii Domnului se poate face separat sau în particular, iar la slujbele de obşte, în biserică, se poate include şi în slujba Pavecerniţei Mici, înlocuind Canonul Maicii Domnului sau al Octoihului Maicii Domnului (Bogorodicina). Spre deosebire de Acatistul Maicii Domnului, Paraclisul Maicii Domnului cuprinde şi Evanghelia de la Luca (cap. 10, 38‑42‑11, 27‑28), pericopa în care se relatează despre vizita Maicii Domnului la rudenia sa Elisabeta, când ni s‑au făcut cunoscute cele două zămisliri minunate de care depinde mântuirea noastră: a Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, precum şi a Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Ne rugăm Maicii Domnului pentru că ea este cea mai aproape de Mântuitorul Hristos; de aceea spunem că mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului şi ea poate câte voieşte pentru că L‑a născut pe Mântuitorul Hristos cu trup pe pământ. Ne rugăm Maicii Domnului pentru că ea este cea mai bună mijlocitoare a noastră, a oamenilor, către Mântuitorul Hristos. Să ne rugăm mereu Maicii Domnului pentru că ea este permanent lângă tronul Fiului său şi Mântuitorul nostru, ajutându‑ne cu rugăciunile ei. De aceea, la fiecare tropar pe care îl citim sau îl cântăm, adăugăm stihul acesta: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi.