„Nu voi jertfi diavolilor, de vreme ce sunt creştină“

Într-adevăr, aşa cum arată şi numele („doros“ în greacă înseamnă „dar“, iar „tea“ este un derivat feminin al substantivului Theos = Dumnezeu), darul lui Dumnezeu a fost cu Sfânta Muceniţă Doroteea. Însă ea însăşi a socotit de cuviinţă să se aducă pe sine jertfă preacurată Mirelui Hristos, dar al Capadociei către Sfânta Treime cea mult iubitoare de oameni. Sfânta Fecioară Doroteea a trăit în cetatea Cezareea, centru politic, comercial şi cultural din ţinutul străvechi şi sfinţit al Capadociei. Mărturie vie a trăirii cuvântului Scripturii, ea slujea în toate zilele lui Dumnezeu întru curăţie, în trezire şi înţelepciune, cu smerenie şi cu blândeţe. Deşi nevoinţele şi le săvârşea în ascuns, departe de vederea oamenilor, strălucirea chipului său mărturisea postul şi rugăciunea neîncetată. Datorită faptului că era de o înţelepciune neobişnuită pentru frăgezimea vârstei sale şi ştiind că este botezată întru credinţa în Hristos, toţi oamenii care gustau din dulceaţa cuvintelor sale dădeau slavă Dumnezeului creştinilor.

Din nefericire, pentru comunitatea paşnică a creştinilor din Cezareea, persecuţiile continuau cu o frecvenţă şi cruzime diabolică. Principalul executant al ordinelor împărăteşti ce priveau condamnarea creştinilor în acel district era Saprichie, reprezentantul Romei, guvernator („heghemon“, echivalentul prefectului din sistemul adminstrativ modern) în acea parte a Asiei Mici. Atât de mare era lucrarea virtuţii în Doroteea, încât vestea despre mireasa lui Hristos a ajuns şi la Saprichie. Acesta a venit în Cezareea, poruncind arestarea şi aducerea spre judecare a Sfintei Doroteea. Fără să se teamă de judecata mincinoasă a lumii trecătoare, Doroteea şi-a pus viaţa în mâinile Domnului, iar în faţa lui Saprichie a stat dârză, având pe chip lumina botezului, iar în suflet lumina rugăciunii către Hristos, Judecătorul cel drept.

„Dumnezeu mi-a poruncit ca Lui unuia să-I slujesc“

Guvernatorul a îndemnat-o să asculte de decretul trimis de Roma care stipula obligativitatea pentru toate cultele de a aduce jertfă idolilor declaraţi oficiali de Imperiu. Sfânta Doroteea a zis: „Dumnezeu, Care este Împărat al cerului, Acela mi-a poruncit ca Lui, Unuia, să-I slujesc. Pentru că astfel este scris: Domnului Dumnezeului Tău să Te închini şi Aceluia Unuia să-I slujeşti. Deci, să ne gândim bine: cărui împărat suntem datori a ne supune, celui pământesc sau Celui ceresc? Şi pe cine să ascultăm: pe Dumnezeu sau pe om? Pentru că, ce sunt împăraţii decât numai oameni muritori, precum au fost şi acei zei ai voştri la care vă închinaţi“. Deşi guvernatorul a ameninţat-o că va fi dată chinurilor, Sfânta a rămas neclintită în iubirea lui Hristos, ştiind că dârzenia sa va fi un exemplu pentru ceilalţi creştini ca să nu-şi trădeze credinţa. Exemplu şi pentru păgâni, pentru ca aceştia, văzând curajul cu care merg creştinii la moarte pentru Hristos, să se lepede de idoli şi să-L primească pe Cel ce insuflă atâta pace, iubire şi curaj mucenicilor: „Chinurile tale sunt vremelnice, iar ale gheenei sunt veşnice. Astfel, ca să scap de chinurile cele veşnice, nu mă voi teme de cele vremelnice, căci îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; dar mai mult vă temeţi de cel ce poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului“ (Mt. 25, 28). Saprichie a zis: „Eşti datoare să te temi de zei, ca nu cumva mâniindu-se să-ţi piardă sufletul şi trupul tău, dacă nu le vei aduce jertfe“. Sfânta Doroteea a răspuns: „Nu vei putea să mă îndupleci să aduc jertfă diavolilor care au locuit în acei oameni deşerţi, oameni care au trăit atât de rău încât şi a grăi despre ei este de ruşine. Ei au murit ca nişte dobitoace necuvântătoare de vreme ce, fiind vii, nu au cunoscut pe Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi cele ce sunt într-însele. Sufletele acelora ard în focul cel nestins şi, ca ei, toţi cei care se închină la idolii făcuţi din diferite materii“. Pledoaria Sfintei Doroteea l-a mâniat pe Saprichie. Acesta a poruncit slujitorilor ca să o ducă pe fecioară să privească locul destinat torturii, dar, spre surprinderea guvernatorului, ea a arătat o bărbăţie a sufletului neobişnuită pentru firea sa de femeie. Văzând că încă nu este dată spre schingiuire, ea l-a grăbit pe Saprichie, spunându-i să o dea chinurilor pentru ca, murind, să fie împreună cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Însă, Saprichie, vrând să pară retoric sau măcar să o prindă în vicleşugul cuvintelor, a întrebat: „Unde este Hristos?“.

„Nu voi lua bărbat, de vreme ce sunt mireasa lui Hristos“

Din bogăţia cugetării cu care fusese împodobită, Sfânta a răspuns: „Cu prea puternica Sa dumnezeire este pretutindeni, iar cu omenirea Îl mărturisim că este în ceruri, şezând de-a dreapta Tatălui Său, cu Care împreună şi cu Duhul Sfânt este o dumnezeire şi ne cheamă în raiul desfătărilor celor veşnice, unde sufletele sfinţilor întru Hristos se veselesc“. Nici de data aceasta guvernatorul nu s-a înduplecat, ci a „sfătuit-o“ să nu alunge din viaţă bucuria unei vieţi conjugale. „Nu voi jertfi diavolilor, de vreme ce sunt creştină, nici nu voi lua bărbat, de vreme ce sunt mireasa lui Hristos. Aceasta este credinţa mea, care mă va duce în rai şi în cămara Mirelui meu“, i-a răspuns Sfânta Doroteea. Înţelegând că meşteşugul cuvintelor nu o pot îndupleca pe fecioară, Saprichie a dat ordin ca să fie chinuită cât mai cumplit cu putinţă.

La sfatul ei, Hristina şi Calista s-au reîntors la Hristos, murind pentru El

După aceasta, Saprichie, ighemonul, a poruncit ca, punând capăt schingiuirii Sfintei, s-o ducă la două femei care erau surori: Hristina şi Calista. Iniţial, ele fuseseră creştine, dar, temându-se de chinuri, se lepădaseră de Hristos. Inevitabil, lepădării de credinţă i-a urmat cumplita deznădejde. Nefericitele surori vieţuiau în deşertăciune lumească, dar fiind cinstite şi primind daruri şi bani de la închinătorii de idoli pentru apostazia lor. Ca şi Saprichie, vicleanul guvernator, şi ele au încercat să o îndepărteze pe Sfânta Dorotea de Mirele Hristos, prin teama de chinuri. Dar Sfânta Doroteea le-a zis: „Dacă voi, ascultând sfatul meu, v-aţi pocăi pentru păcatul idolatriei şi dacă v-aţi întoarce la Hristos, aţi fi mântuite de chinurile gheenei, fiindcă bun este Domnul nostru şi mult-milostiv faţă de cei care se întorc către El cu toată inima“. Văzând că încă se îndoiau în sine, ea a continuat: „Este mai mare păcat a se deznădăjdui cineva de mila lui Dumnezeu, decât a se închina idolilor. Nu vă deznădăjduiţi, nici nu vă îndoiţi de Doctorul Cel bun şi iscusit, căci El poate tămădui rănile voastre. Nu este rană pe care El să nu o tămăduiască; din acest motiv Se numeşte Mântuitor, fiindcă El mântuieşte; Răscumpărător, căci El ne răscumpără; Eliberator, căci eliberează. Voi numai să vă întoarceţi din tot sufletul spre pocăinţă, şi fără de îndoială veţi fi vrednice de iertare“. Atunci, amândouă surorile s-au aruncat la picioarele ei, plângând şi cerând ca ea să se roage Milostivului Dumnezeu, pentru ca să primească pocăinţa lor şi să le dea iertare de păcate.

Flori din grădina raiului pentru executorii Sfintei

Evident, convertirea surorilor l-a aruncat pe guvernator într-o mânie oarbă; a poruncit ca acestea să fie legate şi aruncate într-o baie de păcură; păcura a fost aprinsă de torţe, iar curând cerul a primit sufletele a două noi muceniţe. După aceasta, Saprichie a osândit-o şi pe Doroteea la moarte. Primind sentinţa cu faţa transfigurată de bucuria iminentei comuniunii depline cu Hristos, Cel care aştepta să-i primească sfinţitul suflet, Doroteea a strigat: „Îţi mulţumesc Ţie, o, iubitorule de suflete, Hristoase, Cel Care mă duci la locaşurile cereşti“. De faţă la martiriul Sfintei Doroteea era şi un aristocrat, Teofil, care a luat în derâdere cuvintele fecioarei: „Să-mi trimiţi şi mie mere şi flori din pomii raiului Mirelui tău!“. „Cu adevărat îţi voi trimite“, i-a răspuns Sfânta Dorotea. La locul execuţiei, dintr-o dată i-a apărut un tânăr preafrumos care i-a înmânat fecioarei trei mere şi trei flori roşii din grădina raiului. Faptul acesta a tulburat pe oameni, fiindcă anotimpul era iarna. Doroteea a spus îngerului să ducă aceste daruri lui Teofil. Când acest aristocrat păgân a primit binecuvântatul dar, s-a cutremurat; pe loc, inima şi mintea s-au eliberat de întunericul idolesc şi s-a convertit la Dumnezeul fecioarei muceniţe, la Hristos. Atunci, Saprichie a poruncit ca odată cu Sfânta Doroteea să fie ucis şi Teofil. După ce Doroteea a primit moarte mucenicească prin chinuri cumplite (spânzurare pe lemn, bătaie şi ardere cu foc), a venit rândul muceniciei lui Teofil, lucrătorul din ceasul al unsprezecelea, dar şi el primit în turma cea de-a dreapta lui Hristos. Astfel, binecuvântatul pământ al Capadociei a fost udat din nou de mucenicescul sânge al copiilor săi, dar a adus bună roadă Stăpânului şi Semănătorului său.