„Legenda miresei“, „La Siret la Nămoloasa“ sau „Balada miresei din Nămoloasa“ sunt producţii artistice populare zămislite de-a lungul vremii în satul Nămoloasa, de pe malul drept al Siretului, judeţul Galaţi, veche aşezare de vamă atestată documentar într-un hrisov al lui Petru Voievod. Aceste producţii relatează o întâmplare reală: înecarea unui întreg alai de nuntă sub gheţurile Siretului.
După mai bine de un secol şi jumătate de la tragedie, adevărul istoric din spatele legendei este dezvăluit de cercetarea profesoarei Carmen Titiana Ioniţă, soţia preotului satului, Gheorghiţă Ioniţă.
Nămoloasa de astăzi este prezentul unei aşezări vechi, atestată documentar la 1448, într-un hrisov al lui Petru Voievod, un capăt de lume care se închide într-un cot al Siretului. Pe la 1837, aici funcţiona însă un punct de vamă prin care treceau spre bălţile Siretului, Brăila, Dobrogea sau, spre Moldova, turmele băjenarilor sau „ungurenilor“, ale celor „de peste munţi“, adică ale oierilor care transhumau din Transilvania, fie atraşi de scutirile de dări din Ţara Românească, fie, după 1761, alungaţi de armatele Mariei Tereza, care ordonase desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, dărâmarea a 150 de mănăstiri şi desfiinţarea a peste 100 de sate româneşti. Mulţi dintre nămoloşenii de astăzi sunt urmaşii celor „de peste munţi“.
În acest capăt de lume, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, o tragică întâmplare a răscolit comunitatea, marcându-i viitorul, reverberând emotiv, cu putere, într-un vast areal românesc. Este vorba despre dispariţia unui întreg alai de nuntă sub gheţurile subţiate ale Siretului. Tragicul eveniment „s-a înfipt“ în memoria colectivă, metamorfozându-se în timp într-o impresionantă legendă care, la rându-i, a fost aşezată în versuri, modificându-se, cizelându-se, fiind „tradusă“ în cele din urmă într-un celebru cântec, „La Siret la Nămoloasa“, sau „Balada miresei din Nămoloasa“, pe care corul satului l-a cântat pe cele mai mari scene ale României.
Deşi nici un nămoloşean nu se îndoieşte de autenticitatea celor relatate în „Legenda miresei“, prof. Carmen Titiana Ioniţă, soţia preotului satului, Gheorghiţă Ioniţă, a mers mai departe încercând să scoată la lumină, după mai bine de un secol şi jumătate, adevărul faptic, istoric, pe care s-a „aşezat“ legenda, identificând chiar şi zona în care s-a petrecut tragedia.
„Am descoperit «Legenda miresei» în 2008, la un an de la venirea noastră în parohie. Fiind cadru didactic în localitate, am văzut pe un panou de pe holul şcolii o imagine din anii â70 ai secolului trecut, care înfăţişa corul din acea vreme al căminului cultural, dirijat de prof. Florică Dumitrache, profesor de muzică la şcoala din sat. De aici a pornit interesul meu pentru această legendă. Cu ajutorul învăţătorului Constantin Nicolae, pensionar acum, am aflat că ea ar data din jurul anului 1850 şi că are ca punct de pornire un fapt tragic, real. Legenda a circulat pe cale orală până în 1968, când un rapsod popular, fost învăţător şi el, Gheorghiţă Călin, decedat în 1988, a transpus-o magistral în versuri, editând-o după aceea. Această ultimă variantă am identificat-o în colecţia personală a fiicei lui. «La Siret la Nămoloasa» este varianta cântată a legendei, a cărei muzică este compusă de către profesorul Florică Dumitrache, tatăl sopranei Liliana Dumitrache, de origine de pe aceste meleaguri.
Legenda face referire la un fapt real. Ea porneşte de la o nuntă petrecută cândva după sărbătorile de iarnă. Din cele mai vechi timpuri până în 1992, legătura nămoloşenilor cu localităţile din zonă, Hanul Conachi, Tudor Vladimirescu sau municipiul Galaţi s-a făcut vara pe un pod plutitor peste Siret, iar iarna pe un pod de gheaţă, după ce localnicii sondau râul cu prăjini şi puneau semne acolo unde gheaţa era mai groasă. Astfel se forma „podul“ sau drumul peste Siret. El se marca în zona în care albia râului era mai îngustă, de doar 60-100 de metri, în apropierea cătunului Blehani, astăzi desfiinţat, de la marginea de est a Nămoloasei. De-a lungul timpului, locul a fluctuat, funcţie de albia râului. Tragedia s-a petrecut în această zonă, unde o întreagă nuntă a dispărut sub gheţuri. Mireasa era din Nămoloasa, iar mirele dintr-o altă parte a Moldovei. Alaiul a trecut Siretul pe un pod de gheaţă, în drum spre satul ginerelui. Gheaţa s-a spart, nuntaşii au fost înghiţiţi de ape şi doar mirele s-a salvat. Tragedia a provocat multă durere în sufletul mamei miresei şi al locuitorilor din Nămoloasa. Acest eveniment real a inspirat legenda. Nu se cunoaşte cine a zămislit primele versuri. În timp, ea a căpătat diferite forme, a fost modificată, adăugită, ultima variantă fiind cea publicată de Gheorghiţă Călin, variantă pe care a stilizat-o magistral“, ne-a mărturisit doamna preoteasă.
Reverberaţii peste Prut
Pentru a nu se pierde, în anii '60, Florică Dumitrache a compus melodia cântecului „La Siret la Nămoloasa“, cu care corul căminului cultural a obţinut numeroase premii şi distincţii timp de două decenii, în 1969-1989. Versurile au circulat prin toată Moldova, cântecul ajungând şi dincolo de Prut.
„Din satul Coşerniţa, raionul Floreşti, a fost cules de intrepreta Natalia Munteanu, care, studentă fiind la Academia de Muzică Teatru şi Arte Plastice «Gavriil Musicescu» din Chişinău, l-a auzit la o bătrână din zona ei. Ea l-a cântat, fără nici o modificare în structură, făcându-l celebru peste Prut. Am discutat telefonic cu Natalia Munteanu, care mi-a relatat că bătrâna, şi nimeni altcineva, nu ştia ce legătură a existat între Coşerniţa şi Nămoloasa. A avansat ideea că probabil cineva din neamul bătrânei ar fi provenit din zona satului de pe Siret. Sau poate vreunul din soldaţii din sat, ajuns cu frontul la Nămoloasa, să fi auzit cântecul şi să-l fi adus acasă. Nu este exclus ca acest cântec să fi fost purtat peste Prut şi de rudele sau sătenii localităţii din care provenea mirele. Din păcate, astăzi, celebrul cor din Nămoloasa nu mai există. Noi, la şcoală, cu diverse prilejuri, mai cântăm cu copiii «La Siret la Nămolasa». La fel procedează, la biserică, şi părintele, care îl cântă cu ansamblul, «Plaiurile Nămoloasei», pe care îl conduce“, ne-a mai spus doamna preoteasă.
Cea mai frumoasă variantă
Cu ani în urmă, „Legenda miresei“ de la Nămoloasa a fost publicată, în proză, de Eugen Teodoru, în volumul „Locuri şi legende - din legendele Dunării“, sau în versuri de către compozitorul Marin Voican Ghioroiu, în „Confluenţe literare“. Dar cea mai tulburătoare variantă versificată rămâne cea realizată de rapsodul popular Gheorghiţă Călin, tipărită într-o culegere de folclor în 1968.
Drama nunţii înecate de la Nămoloasa debutează cu un drum iniţiatic, cu elemente identitare de neam, „din Carpaţi spre mare“, străbătut de „Un fecior frumos/ Pe-un cal arătos/...Cu urechi ciulite/ Şi steluţe-n frunte...“, printr-un codru de fag, fluierând, „Şi tot întrebând:/ Spuneţi-mi, vă rog,/ Pe ce drum să merg,/ Ce cale s-apuc,/ S-ajung mai curând,/Unde-mi este gând, / Cu-ai mei călăreţi,/ La neamul de geţi?/ Căci mersese zvon/ De la om la om,/ Că-n jos de Siret,/ Unde nu-i brădet,/ Este-un sat frumos,/Cu oameni făloşi,/ Cu câmpii mănoase,/ Şi fete frumoase,/ Harnice şi bune,/ Cum nu-s alte-n lume...“
Şi, precum bătrâna mamă din „Mioriţa“, feciorul întreba din om în om unde să caute satul cu asemenea fete din care să-şi aleagă mireasă. Şi toţi îl îndrumau spre Nămoloasa. Forţele naturii dezlănţuite au încercat însă să-l oprească din drum. Dar, în prag de an nou, flăcăul şi suita lui au ajuns în satul vestit unde, la un puţ de piatră, au întâlnit o fată frumoasă care i-a îndrumat spre casa unde se afla mult visata mireasă, pe care o chema Gherghina, „ Cu faţa ca spuma,/ Cu buze de miere,/ Şi cu ochi de stele...“
Ajunşi la casa fetei, mirele şi peţitorii au descoperit-o pe Gherghina, care era chiar fata de la fântână, şi care a acceptat să-i devină mireasă. Dar mama fetei i-a sfătuit pe nuntaşi să se întoarcă pe altă cale spre casă, „Că astăzi în zori,/ Două urisitori,/ M-au vestit în vis,/ Că Gherghine-i scris,/ Co să-i iasă-n cale,/ Un balaur mare,/ Blestemat şi rău, /S-o-nghită în hău...“
După ce au chibzuit ce să facă, au hotărât să treacă Siretul pe gheaţă. Numai că „Sloii s-au pornit,/ Apa s-a umflat,/ Şi s-a tulburat./ Şi braţă la braţă,/ Au pierit sub gheaţă,/ Nun şi nună mare,/ Fecior şi fecioare...“
Din tragedie s-a salvat doar ginerele: „Şi mă duc în sihăstrie,/ Să-mi fie viaţa pustie,/ Ori mă duc într-un pustiu,/ Pradă fiarelor să fiu...“
Impresionant şi tulburător este şi pasajul care descrie durerea mamei rămase fără fiică: „Gherghină, frumoasa mea,/Mama nu te-o mai vedea./ Gherghină, guriţa ta,/ S-o prundi nisip în ea.../De obrazul tău frumos, /S-o lipit nămolul gros,/ Voalul şi beteala ta,/ S-or juca peştii în ea.../ Gherghină inelul tău,/L-a înghiţit un peşte rău./ Gherghină, pantofii tăi,/ S-or oua broaştele-n ei...“
Legenda se încheie cu un blestem adresat Siretului: să i se surpe malurile, iar „Prundurile tale,/ Să nu vadă pod pe ele/ Pân-la a doua înviere./ Să nu vezi pe ele plută,/ Apele să ţi se-mpută,/ Şerpii să ţi-o sorbă-n nări,/ Să ţi-o-mprăştie sub nori...“
Nămoloşenii cred că acest blestem „s-a prins“. Pentru că niciodată de la cumplitul eveniment nu s-a putut construi vreun pod peste Siret, la Nămoloasa, toate fiind luate de ape şi distruse. Mărturie au rămas doar pilonii de beton ai ultimului pod plutitor care a funcţionat aici şi pietrele piciorului singurului pod cu structură solidă pe care autorităţile comuniste l-au ridicat în dreptul cătunului Blehani, inaugurat cu pompă, dar luat de viitură la scurtă vreme.
Astăzi, mărturie a dramei miresei din Nămoloasa a rămas o cruce de piatră, ridicată pe malul stâng al Siretului, pe drumul ce duce spre Hanul Conachi, care se numeşe chiar aşa: „Crucea miresei“...
