La 17 iunie, acum 545 de ani, la porunca Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, ieromonahul Nicodim de la Putna finaliza caligrafierea unui Tetraevangheliar care urma să fie dăruit de domnitor Mănăstirii Humor. Lucrarea, adevărată capodoperă a patrimoniului Bisericii și a întregii culturi românești medievale, va fi ferecată în argint și aur doar câțiva ani mai târziu, iar povestea parcursului ei istoric până în zilele noastre și valoroasele ei comori artistice și sufletești merită știute astăzi de cât mai mulți.
Se pare că încă din secolele XII-XIII s-au copiat manuscrise slave pe teritoriul țării noastre. Prin intermediul unor traduceri sud-slave, au ajuns și la noi aproape toate creațiile spirituale ale Bizanțului: lucrări teologice, ascetice și aghiografice, istorice și juridice, multe traduceri din grecește în slavonește fiind realizate chiar în mănăstirile noastre de către iluștri cărturari români.
Vremuri de mare râvnă în slujba cărții creștine
Secolul al XV-lea reprezintă însă apogeul activității de copiere de manuscrise slavone în Moldova. Aici au luat naștere adevărate școli de miniatură și caligrafiere, frumusețea manuscriselor acestora influențând și stilul de mai târziu al manuscriselor rusești.
Copierea atâtor manuscrise a dus și la înjghebarea unor biblioteci, la Neamț și la Putna, unde au fost aduse și manuscrise de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, precum și din alte părți ale lumii ortodoxe. În afara cărților de slujbă, în timpul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare au fost copiate și o seamă de scrieri patristice, ajunse la noi pe filieră slavă sud-dunăreană.
Manuscrisele copiate în țările noastre au fost scrise în limba de redactare medio-slavă, în ortografia stabilită de Patriarhul Eftimie al Târnovei (1375-1379). Este vorba despre limba veche slavă, numită de lingviști și „slavă macedoneană” sau „veche bulgară”. Manuscrisele erau lucrate pe pergament sau pe hârtie, procurate de la fabricile din Veneția, Silezia, iar mai târziu de la Brașov, cheltuielile pentru procurarea materialului fiind suportate de domnii țării, de vlădici, de unii egumeni sau de mari dregători. Copierea se făcea în mănăstiri, de către călugări cărturari, dar uneori și în afara mănăstirilor, de anumiți „dieci” sau „grămătici”. Unii copiști și-au însemnat numele pe foile manuscriselor, cei mai mulți însă, mai ales călugării, au preferat un smerit anonimat, numele lor fiind însă dezvăluit adesea de specialiști.
Dintre cei mai activi și mai originali copiști de manuscrise slave din vechea noastră cultură îi menționăm doar pe cărturarul și artistul de excepție Gavriil Uric, ieromonah în Mănăstirea Neamț, pe egumenul Anastasie de la Moldovița, pe caligraful și miniaturistul Casian, monah la Putna, pe diaconul Teodor Mărișescu de la Neamț, care a copiat mai ales Tetraevangheliare pentru ctitoriile Sfântului Voievod Ștefan și ale familiei sale, și mai cu seamă pe ieromonahul Nicodim de la Putna, despre care știm că în 1467 copia un Minei pe luna aprilie, pe seama Mănăstirii Putna (manuscris aflat astăzi la Moscova), iar în 1473 finaliza un Tetraevangheliar comandat de domnitor pentru Mănăstirea Humor, carte care se va dovedi cea mai de seamă operă caligrafică-miniaturistică din epoca Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.
Istoria zbuciumată a unui manuscris
Aflat astăzi în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor a traversat până la noi veacurile într-un mod de-a dreptul miraculos.
Epopeea itinerarului acestui manuscris, parțial povestit pe versoul celei de-a doua și celei de-a șaptea file a cărții, este de-a dreptul fascinantă: în 1473, după finalizarea lui, manuscrisul este dus de la Putna la Humor; apoi, în 1538, pentru a nu cădea pradă invaziei lui Soliman Magnificul, Tetraevangheliarul este trimis în Transilvania, la Cetatea Ciceului, unde rămâne, vreme de trei ani, în grija lui Petru Rareș, refugiat aici după înfrângerea sa de către turci; în 1541, Petru Rareș ia manuscrisul cu sine la Constantinopol, de unde îl aduce, în același an, la Suceava, iar de aici înapoi la Humor; în 1653, cazacii lui Timus Hmelnițki invadează Moldova, luând cu ei și Tetraevanghelul de la Humor; în același an însă, prețiosul manuscris este smuls din mâinile cazacilor de către oștenii generalului transilvănean Ioan Kemeny, veniți în ajutorul logofătului Gheorghe Ștefan, uzurpatorul tronului lui Vasile Lupu; ajungând domn al Moldovei, Gheorghe Ștefan răscumpără cartea de la generalul Kemeny, restituind-o Mănăstirii Humor la 25 septembrie 1657, unde va rămâne vreme de peste un veac. După răpirea Bucovinei în 1775 și, mai ales, după exproprierea și desființarea mănăstirilor și schiturilor bucovinene de către imperialii austrieci, în anul 1783, cartea dispare din nou de la Humor; în septembrie 1881, cu prilejul unei vizite în Bucovina, Episcopul cărturar Melchisedec Ștefănescu redescoperă manuscrisul la Mitropolia din Cernăuți. El va face o amplă comunicare, în cadrul Academiei Române, cu referiri mai ales la miniatura cu portretul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, care a generat îndelungi discuții asupra adevăratului chip al voievodului; la cererea episcopului și a lui Ion Ghica, Mitropolia din Cernăuți trimite Academiei Române, spre cercetare, Evangheliarul, care ajunge mai întâi la Iași, iar mai apoi la București (27 noiembrie 1881); cartea este restituită Mitropoliei din Cernăuți pe la începutul anului următor; în 1937, manuscrisul făcea parte din patrimoniul Muzeului arhidiecezan din Cernăuți; în perioada 1940-1948, ajunge printre odoarele Mănăstirii Dragomirna, iar între anii 1948-1957, este expus în muzeul aceleiași mănăstiri; în 1957, Evangheliarul este detașat la București, pentru a figura în expoziția documentar-artistică organizată de Muzeul de Artă al Republicii, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la urcarea lui Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei, după care, în același an, este adus și expus în Muzeul Mănăstirii Putna, unde fusese caligrafiat cu aproape jumătate de mileniu în urmă. În aprilie 1971, cartea este luată în custodie la Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România, în locul ei fiind expus la Putna un facsimil, de dimensiuni puțin mai mici, executat de graficianul D. Dănăilă, în 1973, la Muzeul de Artă.
O podoabă neprețuită a Bisericii și culturii noastre
Termenul de „tetraevangheliar” vine din limba greacă și înseamnă ad litteram „patru evanghelii”, desemnând acele cărți, manuscrise sau tipărite, care conțin scrierile celor patru sfinți evangheliști, dispuse în ordinea succesiunii lor din Noul Testament. Denumit și „evangheliar”, tetraevangheliarul nu trebuie confundat cu cartea de cult pe care o numim astăzi „Sfânta Evanghelie”, în care textele, deși aceleași, sunt orânduite după alte criterii, pe duminici și săptămâni, în funcție de anumite sărbători și posturi, succesiunea textelor celor patru evangheliști fiind alta decât cea din Sfânta Scriptură.
Cât despre Tetraevangheliarul de la Humor, el conține 278 file de pergament, in folio, iar textul, distribuit pe câte două coloane a 26 de rânduri fiecare, este caligrafiat, în litere semiunciale, cu cerneală neagră, alternată pe alocuri cu cerneală de aur.
Paginile de titlu ale celor patru evanghelii, precedate de icoanele celor patru sfinți evangheliști, sunt împodobite cu frontispicii rafinate, în care se combină ingenios stilizări vegetale și geometrice realizate în aur și cerneluri albastre, roșii, verzi și brune.
Chipuri și slove pline de duh
Pe lângă valoarea sa artistică incontestabilă, manuscrisul este însă renumit mai ales pentru faimosul portret votiv policrom al Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, considerat drept cea mai veridică imagine a marelui domnitor. Acesta din urmă este reprezentat aici în postură de donator, îngenuncheat și oferind această carte Sfintei Fecioare Maria, așezată pe tron, cu Pruncul Iisus în brațe. Înveșmântat într-o mantie largă și scurtă, de factură occidentală, domnitorul este reprezentat „cu chipul rotund și energic, ochii albaștri și ageri, sprâncenele groase și arcuite, nasul drept, mustața plină, pletele blonde și ondulate, fruntea înaltă și boltită” (www.putna.ro/Tetraevanghel-s3-ss2-c1-cc1.php).
Tetraevanghelul va fi legat în noiembrie 1487 în ferecături de argint aurit, decorate cu icoane în relief realizate în tehnica „au repoussé” (prin ciocănire), pe prima copertă fiind reprezentată scena Pogorârii la iad a Domnului, iar pe cea de-a patra icoana Adormirii Maicii Domnului. Cât despre însemnările legate de aventura istorică a acestei cărți de căpătâi a românilor, prezente pe versoul paginilor acestei capodopere a artei medievale românești, ele au fost pe drept cuvânt catalogate de unii cercetători drept „pagini de cronică rupte din istoria Moldovei”.
