Soţii Pascu, preot şi preoteasă, au "păşit" bine dincolo, au păşit împreună; şi au păşit bine, se pare - chiar şi pentru îndoielnici!; pentru ceilalţi, care i-au cunoscut într-adevăr şi i-au iubit, este deja o evidenţă, urmele umbletelor lor întipărindu-se pe lutul cel mai grăitor, copiii, care sunt mărturie, care au dat şi vor da pe mai departe mărturie.
După "Sfânta Treime", când a ţinut ultima predică - şi cea mai frumoasă, după aprecierea unuia dintre coslujitori, în a doua zi de serbare a Pogorârii Duhului Sfânt, după o convieţuire de 40 de ani şi o coslujire de tot atâta vreme, s-a mutat din viaţa aceasta în urma unui accident de maşină. S-a întâmplat departe de casă, la capătul ţării, vizavi de ţărmul mării, la foarte puţin de capătul drumului programat în acea zi din "voia şi dorinţa omului" şi curmat, tot atunci, cu "voia Domnului", deşi vor fi zis, cu siguranţă şi în acea zi, ca în toate zilele, "Doamne ajută!", "...facă-se voia Ta...".
Preacucernicia Sa, părintele Mihai Pascu, a slujit la altarul şi în ţarina sfintelor biserici din localitatea Tudor Vladimirescu, judeţul Brăila (1971-1980), la paraclisul Seminarului Teologic "Kesarie Episcopul" din Buzău (1980-1982), la Parohia Tăbărăşti (1982-1996), protopop la Protoieria Buzău (1990-1995) şi, în cele din urmă, între 1996 şi 2011 la Parohia "Eroi" cu hramul Tuturor Sfinţilor, din Buzău, împreună cu soţia sa, doamna preoteasă, învăţătoare, "coslujitoare" - cum ziceam - la catedră (şi ea un "altar"), culminând cu Şcoala Normală din municipiul Buzău.
De ce a fost să se întâmple aşa?
Noi nu ştim (...), taina nu suferă ispitire; rânduiala lui Dumnezeu; (...) sau, dacă ţine şi de-a noastră, oricum, nu fără îngăduinţa lui Dumnezeu! Un răspuns îndrăznim a-l da; dintre mai multele, îl preferăm pe acesta: "Sufletul lui a bineplăcut Domnului şi l-a ridicat dintre ai Săi..." (Pilde). Părintele însuşi zicea deseori despre cineva cu nume bun, răpus de moarte: "Ce, măi, n-are şi Dumnezeu nevoie de împlinirea dorului după ai Săi?!"
Dar iarăşi "de ce" ar putea zice cineva (foarte mulţi!), de ce aşa? "Dumnezeu Îşi împlineşte rânduielile Sale cu preţul durerii celor care rămân pe Pământ fără cei dragi, cei mai dragi ai lor" - mai ales atunci când aceştia sunt copii, cum este şi cazul acesta: trei fete şi un băiat. Una dintre fete, cea mare, nici măcar nu a putut lua parte la înmormântare, ţintuită fiind de o durere în plus: aceea de a veghea la căpătâiul fiului ei, aflat în spital, singurul supravieţuitor al accidentului, scăpat în braţele bunicii sale, aşa cum a relatat constatatorul oficial.
Răspunsul nu îl dăm prin apelul sau recursul la vreo speculaţie teologală savantă sau mai de duzină, ci în modul cel mai concret şi, probabil, cel mai convingător, aproape neverosimil. Este vorba de atitudinea copiilor care, confruntaţi cu o asemenea "întâmplare", răvăşitoare de suflet, n-au slobozit o injurie, n-au arătat nici o revoltă, nu şi-au permis nici măcar des întâlnitul şi mai lesne-înţelesul "de ce, Doamne?!", ci - şi aici cităm din tânguirea mângâiată de Duhul Sfânt, a fetei celei mai mici (24 ani, necăsătorită) - "Uitaţi ce frumoşi sunt! Ce bine că a luat-o Dumnezeu şi pe mama! S-au iubit atât de mult! Voi nu puteaţi merge dincolo decât împreună! Doamne ai grijă, acolo, de ei". Ni se adresa nouă, li se adresa lor, se ruga lui Dumnezeu Măriuca, mângâindu-şi concomitent, cu câte o mână pe fruntea fiecăruia, părinţii reveniţi a doua zi acasă, în sicrie, ca să ia calea veşniciei, a cărei plecare, cu atâta nebănuită de nimeni tărie duhovnicească, înşişi copiii dumnealor o pregăteau, în tandem cu sfintele datini care îşi potenţau, în acest context arătat mai sus, menirea!
Am omis special să arătăm, în sinteză sau mai în amănunt, cine a fost părintele Mihai Pascu şi doamna sa, preoteasa Marilena Pascu; am ales să ocolim criteriile şi aspectele care se consemnează, de obicei, în procese-verbale şi statistici - şi care mor, uneori chiar "din start", tot acolo - ale faptelor dumnealor şi am socotit mai potrivit să-i prezentăm mijlocit, prin chipul copiilor dumnealor, chip duhovnicesc, conturându-se robust din atitudinea lor în faţa morţii - care este cel mai relevant indiciu al valorii unei persoane umane: cum stă sau cade ea în faţa morţii, cum se biruie "frica de ea" prin credinţa, nădejdea şi dragostea întru Hristos, sau cum se clachează în faţa ei - fără Hristos ori printr-un creştinism formal.
Soţii Pascu, preot şi preoteasă, au "păşit" bine dincolo, au păşit împreună; şi au păşit bine, se pare - chiar şi pentru îndoielnici!; pentru ceilalţi, care i-au cunoscut într-adevăr şi i-au iubit, este deja o evidenţă, urmele umbletelor lor întipărindu-se pe lutul cel mai grăitor, copiii, care sunt mărturie, care au dat şi vor da pe mai departe mărturie. Este evident cu ce stătea scris pe o coroană albă ce îmbrăţişase ambele cruci: "Vă iubim mult, suflete frumoase!"
Din lumina dumnezeiască în care avem nădejdea şi încredinţarea că au intrat, de pe calea pascală a Mântuitorului pe Care L-au slujit (şi pe care şi prin numele familial o au tăinuit!), ei ne fac cu mâna; ne salută pe toţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, prin rândurile acestea - întrupări sensibile ale realităţii luminoase spirituale care este Cuvântul Lui Dumnezeu ce se împărtăşeşte zilnic sau duminical, de câţiva ani buni, sub chiar acest nume "LUMINA" - care, pascal, are prelungirea: "... luminează tuturor!" şi "Veniţi de-o luaţi!" (ca să nu umblăm întru întuneric!).
