O jumătate de veac în slujba poporului lui Dumnezeu

„Am căutat să mă simt şi să mă comport foarte apropiat de oricare dintre credincioşii mei. Lăsând deoparte toate îndatoririle şi responsabilităţile mele de ierarh, mă consider alături de aceştia şi încerc să fiu lângă ei ca un frate adevărat“, afirma în ultimul său interviu acordat Radio Trinitas Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului. Aceste cuvinte reprezintă mărturia unui adevărat părinte faţă de fiii săi duhovniceşti. Grija pentru credincioşii păstoriţi şi folosul lor au fost cele care l-au animat pe fostul Mitropolit al Banatului timp de peste 50 de ani cât a slujit ca arhiereu Biserica Ortodoxă Română.

Viaţa unui ierarh se confundă cu viaţa Bisericii, cu viaţa eparhiei pe care o păstoreşte pentru că el îşi depune întregul efort în slujirea misionară a Bisericii. Din tinereţe aţi fost în naosul bisericii. Înaltpreasfinţia Voastră, vorbiţi-ne despre atmosfera în care aţi trăit încă din pruncie.

Din copilărie m-am simţit foarte legat de Biserică. Tatăl meu a fost preot. Rudeniile mele de asemenea. Am avut un bunic preot şi un unchi, secretarul primului patriarh al României, Miron Cristea, pe când acesta era episcop la Caransebeş. Din tinereţe, ca să nu spun chiar de la începutul vieţii, m-am simţit foarte legat de Biserică datorită educaţiei pe care am primit-o în familie. Încă de când eram foarte tânăr mă gândeam să intru în mănăstire. Dar a trebuit să aştept până să se împlinească acest gând al meu. Am terminat liceul şi m-am înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Deşi existau atunci mai multe academii teologice şi oraşul meu natal avea o academie teologică, totuşi dorinţa mea a fost să urmez o facultate de teologie. Timp de patru ani, între 1942 şi 1946 am frecventat această facultate. Am continuat apoi studiile înscriindu-mă la doctorat. Pe atunci doctoratul necesita o pregătire sub forma unor cursuri care se făceau special pentru doctoranzi timp de doi ani. Astfel, între 1946 şi 1948 am urmat cursurile de doctorat. În 1942 începuse războiul. Am fost hirotonit diacon în 1943, pe când eram în anul doi de teologie, de către Episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. La terminarea facultăţii, acelaşi ierarh mi-a propus să intru cadru didactic la Academia Teologică. În acea vreme existau la episcopiile din Ardeal şi Banat academii teologice. Aşa am ajuns profesor la Academia Teologică din Caransebeş. Dar nu am funcţionat prea multă vreme ca profesor aici pentru că a trebuit să plec la Sibiu, unde am beneficiat de bunăvoinţa Mitropolitului Ardealului, Nicolae Colan. El m-a numit conferenţiar la Institutul Teologic de la Sibiu. Între 1946 şi 1948 am predat la Sibiu, după care am activat în administraţia Mitropoliei Banatului ca secretar şi consilier.

Înaltpreasfinţia Voastră, aţi fost foarte ataşat de activitatea didactică. De ce nu aţi dorit să rămâneţi în acest cadru universitar?

A fost o pasiune a mea aceasta a profesoratului. Dar s-a întâmplat în 1960 să plece la Domnul episcopul de la Arad. Credincioşii împreună cu preoţii din Arad nu au găsit nici un candidat din părţile lor care să le satisfacă într-un fel dorinţele. Fiind conferenţiar la Sibiu, mi s-a propus să merg la Arad ca ierarh. Acolo am stat aproape doi ani de zile. Între timp, Episcopul Timişoarei, Mitropolitul Vasile Lăzărescu, s-a retras din activitate. Preoţii şi credincioşii care aparţineau Adunării eparhiale care avea sarcina alegerii unui nou episcop mi-au propus să trec de la Episcopia Aradului la Timişoara ca ierarh al Mitropoliei Banatului. Aşa am ajuns Mitropolit al Banatului, la 4 martie 1962.

Când v-aţi hotărât să intraţi în monahism?

Născut într-o familie cu mai mulţi preoţi, am avut exemplu pe un unchi al meu care a fost cleric celibatar şi, o vreme, secretar al episcopului de atunci al Caransebeşului, Miron Cristea. Familia cred că m-a influenţat într-un fel oarecare pentru a îmbrăţişa studiile teologice şi chiar a deveni slujitor al Bisericii. Pe când eram în anul doi de facultate, datorită bunăvoinţei Episcopului Veniamin Nistor am fost hirotonit diacon. Tindeam spre viaţa monahală. Dar student fiind, episcopul mi-a propus hirotonia în diacon. Aşa nu am mai ajuns să intru în monahism de la început, dar am fost hirotonit celibatar. Dar îndată ce am terminat Facultatea de Teologie, am fost atras de Mănăstirea Cernica, unde cunoşteam mai mulţi monahi care mi-au propus să intru în cinul monahal. Astfel am primit acest dar al vieţii călugăreşti pe care am îmbrăţişat-o cu toată dragostea.

Sunteţi cunoscut ca un apropiat al intelectualităţii laice româneşti. Cum se împacă ierarhul Nicolae Corneanu cu intelectualul Nicolae Corneanu?

Mi s-a propus să fiu ales ca membru al Academiei Române. Am publicat mai multe cărţi, numeroase articole în reviste literare şi mai ales teologice. M-au atras studiile. Ceea ce a determinat pe unii din membrii Academiei Române care mă cunoşteau să îmi propună să devin membru al Academiei Române. Această calitate presupunea şi o activitate intelectuală susţinută. Odată cu slujirea mea arhierească am continuat fără întrerupere să scriu şi să public. În felul acesta am ajuns cunoscut academicienilor. Propunerea lor de a face parte ca membru din Academia Română m-a onorat foarte mult, dar m-a şi stimulat pentru o activitate pe plan scriitoricesc şi mai susţinută.

Sunteţi de aproape 50 de ani aici în Banat şi cunoaşteţi foarte bine oamenii locului. Cum i-aţi caracteriza?

Aici, în Timişoara, şi nu mai puţin în întregul Banat, încă de multă vreme conlocuiau românii cu maghiari, cu germani, cu sârbi, ceea ce a dus la o relaţie etnică foarte apropiată. Am găsit această situaţie aici şi mi-am dat seama că zona unde trăiesc este una în care relaţiile interetnice şi interreligioase sunt foarte strânse. De aceea, în primii ani de preoţie şi apoi de arhierie am întreţinut relaţii bune cu reprezentanţii confesiunilor şi ai diferitelor etnii. Avem în Timişoara germani şi maghiari aparţinând Bisericii Romano-Catolice, apoi confesiunilor luterane şi reformate, apoi greco-catolici care au fost destul de mulţi la începutul arhieriei mele.

Au trecut peste 20 de ani de la evenimentele din 1989. Care sunt riscurile şi şansele libertăţii religioase în democraţie?

Este adevărat că la ora actuală se vorbeşte mult despre efectele negative ale unei libertăţi prea mari. Trebuie să vă spun că nu numai eu, ci mulţi dintre noi am trăit perioada regimului comunist şi am simţit toate presiunile exercitate de acesta asupra cetăţenilor. De aceea am considerat că ceea ce se striga în momentul Revoluţiei Române din 1989 „Libertate, te iubim,/ Ori învingem, ori murim“ a fost un lucru pe care ni l-am dorit şi chiar dacă astăzi avem o libertate socotită de unii prea mare, totuşi trebuie să o respectăm, să o cinstim. Pentru că în ciuda unor aspecte negative pe care le poate crea posibilitatea de a face orice vrea fiecare, totuşi libertatea dobândită în 1989 este un dar al lui Dumnezeu. Şi dacă sunt unii dintre noi care abuzează de libertate sau o folosesc într-un sens negativ, Dumnezeu va avea grijă de ei. Dar aveam nevoie de libertate şi avem şi astăzi nevoie de ea.

Care sunt cele mai mari împliniri şi neîmpliniri din viaţa Mitropolitului Nicolae al Banatului?

N-aş putea să mă refer la împliniri. Pot spune doar că tot ce am putut face în perioada arhieriei mele am făcut cu conştiinţa săvârşirii unei datorii. Sigur, sunt conştient de faptul că sunt şi multe lipsuri, multe neîmpliniri. Dar m-am străduit cu toate forţele să fac tot ce pot cu gândul că-mi îndeplinesc o îndatorire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Neîmplinirile au fost inevitabile pentru că suntem oameni şi avem şi neputinţe. Însă tot ceea ce am putut face am făcut în sprijinul Bisericii, spre folosul credincioşilor şi spre mărirea lui Dumnezeu. Am conştiinţa împăcată în această privinţă. (Interviu realizat de Ciprian Olinici în iunie 2010 la Reşedinţa Mitropolitană din Timişoara)