O viaţă cât un veac

Părintele Dumitru Stăniloae este considerat unul dintre cei mai mari dogmatişti ortodocşi ai secolului XX, dar şi un reprezentant remarcabil al mişcării neopatristice. Se împlinesc în aceste zile 110 ani de la naşterea lui. Mărturia credinţei, prinsă în cuvintele sale: „Hristos este pentru mine totul. Este modelul de Om care a învins suferinţele pentru că le-a răbdat, şi le-a răbdat nu pentru că ar fi fost obligat să le suporte, ci pentru că le-a luat de bunăvoie“, ne pune în faţă o personalitate cu o viaţă aleasă, dedicată slujirii lui Dumnezeu, o viaţă nestrăină Crucii şi umilinţelor. În ciuda împotrivirilor, părintele Stăniloae a învins. Opera sa, un reper pentru urmaşi, nu este o speculaţie sterilă, ci rodul trăirii sale.

 

Data naşterii marelui teolog român (după cum scrie fiica sa, Lidia Stăniloae, în cartea „Lumina faptei din lumina cuvântului: Împreună cu tatăl meu Dumitru Stăniloae“) este 16 noiembrie 1903. Părintele Stăniloae s-a născut în comuna Vlădeni, judeţul Braşov, din părinţii Irimie şi Reveca. El a fost cel de-al cincilea copil al familiei.

Vlădeni este un sat de munte, aflat între Ţara Bârsei şi a Oltului, pe şoseaua ce duce de la Braşov spre Făgăraş, la poalele Măgurei Codlei.

 

Părintele iubea lumea rurală; înţelegea Biserica şi satul ca o comunitate creştină, autentică. În dialog cu fiica sa, afirma: „ş…ţ uită-te la toţi oamenii din sat. Nu vezi unul neîngrijit şi flenduros. Un popor care poartă haine albe e un popor de oameni curaţi! ş…ţ Oamenii ăştia cred în ceva, au jaloane clare de existenţă. ş…ţ Nu-s bătuţi de toate vânturile, în toate direcţiile, ca orăşenii“. Prin intermediul revistei „Gândirea“, condusă de Nichifor Crainic, părintele Stăniloae va dezvolta lumea satului ca model de iubire şi trăire pentru comunităţile ortodoxe. „Am fost crescut în acest spirit: o Biserică foarte importantă şi foarte apropiată de popor, care se ocupa nu numai de probleme religioase, dar şi de toate problemele poporului. Eu însumi am fost educat în acest climat. Poporul avea întreaga Tradiţie a Bisericii. Şi astăzi mă inspir încă din viaţa familiei mele, a satului şi poporului.“

Şcoala primară o urmează între anii 1910 şi 1916, în satul natal. Prin inteligenţa sa deosebită atrage atenţia învăţătoarei. Datorită calităţilor sale, învăţătoarea a insistat mult pe lângă tatăl său să-l trimită mai departe la studii. În urma insistenţelor învăţătoarei, la care s-au adăugat şi cele ale bunicii, Dumitru Stăniloae ajunge la Liceul Confesional Ortodox „Andrei Şaguna“ din Braşov, liceu cu mare tradiţie culturală şi spirituală, cu profesori eminenţi pentru cultura transilvăneană, care a dat României 49 de academicieni remarcabili. În Braşov, tânărul Dumitru a stat în gazdă în casa unui sas, Johan, de pe Uliţa lungă, şi dormea într-un pat din bucătărie, sub care îşi ţinea cărţile şi hainele. În acest liceu, tânărul elev s-a remarcat, obţinând astfel bursa „Emanoil Gojdu“, ceea ce a însemnat o uşurare materială pentru familie. Printre profesorii pe care i-a iubit şi admirat s-au numărat profesorul Nicolae Cristea şi Axinte Baciu. Eminentul elev termină prestigiosul liceu ca şef de promoţie, în anul 1922. La Liceul „Andrei Şaguna“, tânărul Dumitru îşi va dezvolta cunoştinţele lingvistice prin studierea limbilor moderne, franceza şi germana, dar şi prin începerea studierii limbilor clasice. După profunde preocupări filozofice, căutările l-au condus pe tânărul Dumitru către teologie. Astfel, la intervenţia unchiului său, părintele Iordan de la Budila, el primeşte de la mitropolitul Nicolae Bălan o bursă de studii la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Deşi această facultate era vestită prin profesorii ei, adevărate celebrităţi în lumea universitară, metodele scolastice de predare l-au dezamăgit şi l-au făcut să părăsească teologia. În anul următor se duce la Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filozofie, în căutarea adevărului absolut. După un an se întoarce la Teologie definitiv. La Cernăuţi leagă prietenii cu Nicolae Popovici, viitorul episcop al Oradiei, cu Iosif Vinţan, viitor preot la Orăştie, şi cu profesorul Loichiţă.

 

În anul 1927 îşi ia licenţa la Cernăuţi, cu tema „Botezul copiilor“, lucrare bazată pe contribuţii noi şi substanţiale, biblice şi patristice.

La terminarea studiilor, mitropolitul Nicolae Bălan l-a trimis la studii în străinătate pentru ca să îşi pregătească doctoratul. La Atena a stat un an, timp în care şi-a însuşit temeinic limba greacă, atât cea modernă, cât şi cea clasică. În vechea Capitală elenă, el a descoperit scrierile Sfinţilor Părinţi, pe Dositei al Ierusalimului şi pe Grigorie Palama. În Grecia, a înţeles ce înseamnă de fapt teologia şi că destinul lui era acolo unde-L călăuzise Domnul. Operele şi manuscrisele Sfinţilor Părinţi au avut o influenţă decisivă asupra gândirii şi operei sale. Părintele Stăniloae nu doar le-a tradus şi comentat, ci le-a şi trăit.

 

În Germania a studiat un semestru la Berlin şi unul la München. În aceste centre universitare i-a studiat pe filozofii germani Heidegger, Kant, precum şi pe teologii occidentali Karl Barth, E. Brunner, Hans Urs von Balthazar şi Karl Rahner.

 

În 1928 şi-a susţinut doctoratul cu teza a cărei temă a fost „Viaţa şi activitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Române“, la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi.

 

În 1929 a fost numit de mitropolitul Bălan profesor la Academia Teologică din Sibiu. A predat întâi istoria Bisericii Universale, după care a trecut la Catedra de dogmatică. Deşi nu împlinise încă 27 de ani, era iubit de studenţi şi admirat pentru sublimitatea cursurilor, pentru viziunea teologică, patristică şi filocalică. Nu ridica niciodată vocea, nu ironiza, nici repezea, dar impunea respect atât prin capacitatea sa intelectuală, cât şi prin caracterul integru. Locuinţa sa era aproape de Şcoala Militară, la o nemţoaică bătrână care închiria camera. Sfântul Grigorie Palama îl preocupa permanent şi fotocopiile manuscriselor pe care le-a adus de la Paris şi Atena erau întotdeauna prezente pe masa lui de lucru.

 

În acea perioadă, o întâlneşte pe Maria Mihu, fiică de preot, din Şura Mare, studentă la Academia Comercială în anul I, cu care se va căsători peste câteva luni. Ea era o fiinţă de un devotament rar, foarte inteligentă, cu credinţă şi cu dragoste pentru ceilalţi. Nu de puţine ori, părintele a mărturisit că fără prezenţa şi sprijinul ei n-ar fi putut realiza vasta sa operă teologică.

 

După căsătorie, părintele Dumitru cu preoteasa Maria s-au mutat într-o locuinţă mai mare, pe şoseaua Carmen Sylva. Acolo li s-au născut gemenii, urmând ca peste 2 ani să apară şi Lidia. Durerea se abate asupra familiei părintelui atunci când băieţelul de 4 luni şi jumătate moare.

 

În anul 1937, mitropolitul Bălan i-a oferit părintelui Stăniloae postul de rector al Academiei Teologice, în locul lui Nicolae Colan, care tocmai fusese ales episcop la Cluj. Astfel, părintele şi familia sa s-au mutat în locuinţa rectorului, pe Strada Mitropoliei, unde au stat până în toamna anului 1947, când s-au mutat la Bucureşti.

 

Ca ucenic apropiat şi secretar conştiincios, părintele Dumitru Stăniloae l-a avut pe părintele Serafim Popescu, de la Mănăstirea Sâmbăta.

 

După câţiva ani de profesorat, în 1934, mitropolitul i-a încredinţat conducerea ziarului „Telegraful Român“. Pentru părintele Stăniloae, aceasta era o muncă onorifică, deoarece dânsul pregătea articolul de fond şi se ocupa de partea redacţională. În acest ziar va promova pentru prima dată o sinteză dintre Ortodoxie şi românism. În paralel, părintele Dumitru a colaborat şi la revista „Gândirea“, a lui Nichifor Crainic, cu articole teologice, filozofice şi estetice, dar şi la ziarul „Ţara“, al lui Grigore Popa. De asemenea, a făcut parte din redacţia revistei „Luceafărul“, prin intermediul căreia a intrat în contact cu personalităţile culturale ale Clujului, printre care erau: doctorul Victor Papilian, Iuliu Haţieganu, rectorul universităţii, profesorul Gheorghe Popovici Boscu şi profesorul Goia.

Conform mitropolitului Nicolae Bălan, Nichifor Crainic a fost cel de-al doilea mentor al părintelui Stăniloae. Tot la Sibiu, părintele Stăniloae începe traducerea Filocaliei. Această operă filologică şi teologică se leagă de Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi de prietenia cu părinţii Arsenie Boca şi Serafim Popescu. Părintele Arsenie Boca i-a adus o parte din manuscrisele filocalice din Muntele Athos, l-a ajutat cu transcrierea textelor, dar şi cu realizarea copertei. Emil Cioran îi va scrie o scrisoare părintelui Stăniloae şi-i va spune: „Filocalia este cel mai mare monument literar al culturii române…“ Pe măsură ce înainta cu traducerea, i se contura tot mai concret proiectul de a traduce integral Filocalia. „O să am mulţi ani de tradus. Dar ce minunate lucruri se ascund acolo… Merită să lucrezi toată viaţa…“ Până atunci predase dogmatica după cursul lui Andrutsos, pe care-l tradusese. Acum repeta mereu: „Va trebui să scriu o dogmatică. De abia după ce-i citeşti pe Sfinţii Părinţi poţi scrie o dogmatică“. Acest gând părintele Stăniloae l-a împlinit aşa cum nimeni nu a mai reuşit în teologia românească.

 

La plecarea lui Irineu Mihălcescu ca mitropolit la Iaşi, părintele Dumitru a fost chemat să ocupe Catedra de dogmatică la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Pentru a-i face chemarea, veniseră la Sibiu decanul Petre Vintilescu şi profesorul Ispir. Părintele Dumitru Stăniloae voise să accepte propunerea, dar preoteasa Maria şi mitropolitul Nicolae s-au opus în mod vehement.

 

Între timp, catedra a fost ocupată de Nicolae Chiţescu, în schimb, se eliberase Catedra de teologie mistică. Nichifor Crainic fusese arestat curând după 23 august 1944, împreună cu toţi cei din guvernul antonescian. Facultatea de la Bucureşti i-a propus părintelui în 1946 să ocupe catedra vacantă. De data aceasta, preoteasa Maria a fost cea care a insistat să plece la Bucureşti şi părintele a anunţat facultatea că acceptă propunerea de a deveni profesor de mistică. La începutul anului 1947 a ocupat Catedra de teologie ascetică şi mistică la Bucureşti.

Faima părintelui ajunsese în Bucureşti odată cu publicarea primelor patru volume ale Filocaliei la Sibiu. Părintelui îi plăcea atmosfera culturală şi spirituală a marelui oraş, unde exista o pleiadă de intelectuali cu preocupări care o apropia de el. Printre cele mai deosebite personalităţi cu care părintele s-a împrietenit în Bucureşti s-au numărat părintele Benedict Ghiuş, Ştefan Todiraşcu şi poetul Vasile Voiculescu. În anul următor (1948), a ajuns profesor de dogmatică şi simbolică la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti.

 

În paralel cu Catedra de teologie dogmatică, mistică şi ascetică, a susţinut şi o amplă activitate ştiinţifică în revistele Bisericii („Ortodoxia“, „Studii Teologice“, „Biserica Ortodoxă Română“, „Glasul Bisericii“).

 

Conferenţiază de câteva ori la întâlnirile „Rugului Aprins“ de la Mănăstirea Antim, fără ca să facă parte din acest grup. În urma acestor conferinţe susţinute la rugămintea membrilor va avea mari supărări şi încercări. Una dintre încercări este condamnarea sa la 5 ani de închisoare.

 

În închisoare, părintele Stăniloae a trăit martiriul neamului românesc şi a învăţat rugăciunea inimii.

 

După eliberare, la intervenţia patriarhului Justinian, în 1965 este reintegrat ca profesor şi funcţionează astfel până în 1973, când este pensionat pentru limită de vârstă.

 

Viaţa şi opera părintelui pot fi rezumate desfăşurându-se sub patru coordonate: descoperirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi promovarea teologiei palamite, adică a doctrinei energiilor necreate; readucerea în centrul teologiei a dogmelor Sfintei Treimi şi a Hristologiei (o mărturisesc cărţile „Iisus Hristos - Restaurarea omului“, „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu în om“, „Iisus Hristos, Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului“); mişcarea filocalică prin traducerea Filocaliei în 12 volume şi „Cursul de ascetică şi mistică“; în fine, unitatea teologică bazată pe tripticul Dogmatică-Spiritualitate-Liturgică.

 

Într-un articol despre părintele Stăniloae, mitropolitul Bartolomeu Anania afirma: „Născut la Vlădenii Făgăraşului, părintele Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.

 

Pentru întreaga sa activitate teologică, părintelui Dumitru Stăniloae i s-au acordat din partea mai multor universităţi titlul de Doctor Honoris Causa.

 

În prezent, două instituţii teologice îi poartă numele acestui mare părinte şi învăţător al neamului românesc: Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi şi Seminarul Teologic Ortodox din Braşov.

 

Costion Nicolescu aminteşte într-un articol faptul că la un curs, în timp ce dânsul şi colegii săi îl aşteptau pe părintele Stăniloae, în locul acestuia a intrat pr. prof. Ilie Moldovan, care 

le-a spus nişte cuvinte memorabile la adresa părintelui Stăniloae: „Grecii spun că sunt trei sfinţi cu denumirea de «Teologul». Noi românii spunem că sunt patru, pentru că îl socotim şi pe părintele Stăniloae“.

 

Mărturia vieţii părintelui Stăniloae poate fi rezumată în credinţa sa că Dumnezeu este iubire şi că Ortodoxia este religia iubirii.

 

„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi atunci L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că te iubesc!“