O viaţă de cercetare în slujba studierii Pământului

La sfârşitul clasei a XII-a, diriginta, auzind că am decis să mă îndrept spre geologie, s-a hotărât cu greu să-mi dea recomandarea necesară la acea vreme pentru a urma o facultate, spunând că nu dorește să mă vadă ­printre halde și galerii de mină. Culmea este că nu-mi era teamă de aceste imagini, haldele însemnau pietre, iar ­pietrele erau pentru mine file de manuscrise disparate. Fiecare piatră purta cu ea un mesaj, vorbea de oceane, vulcani, adâncul pământului sau vietăți care au trăit cândva.

Înclinarea către matematică, fizică şi chimie m-a făcut să mă gândesc multă vreme ce facultate aș putea urma atunci când voi termina liceul. Era o perioadă cu vremuri dificile, adică în anii ‘80, când în direcția umanistă sau arheologie porțile păreau ferecate. Arheologia mă fascina și îmi aduc aminte cum petreceam ore întregi pe șantierele arheologice ale echipelor care activau la sud de Câmpulung sau Mangalia, unde cunoșteam arheologi responsabili pentru lucrări. Părinții noștri mergeau în fiecare vară cu noi în Deltă, Marea ­Neagră, Carpați sau Munții ­Dobrogei, astfel încât ne-au transmis și nouă, copiilor, dragostea pentru natură. Pe lângă aceasta, nu treceam printr-un oraș mai mare fără să vedem câte ceva din muzeele locale. Țin minte cum în 1975, vara, ne-au dus să vedem mănăstirile și ­culele oltenești, incluzând și ­Târgu Jiu cu monumentele lui Brâncuși: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului... Acolo am auzit pentru prima ­oară și povestirea despre un tractor care a încercat cândva prin anii ’50 să tragă Coloana Infinitului jos, dar nu a reușit. Astăzi distanțele pot părea neînsemnate, dar în anii aceia distanțele aveau alte „dimensiuni”.

Înclinaţia spre geologie

După 1977 am înțeles ce înseamnă să trăiești într-un oraș amenințat să-și piardă identitatea prin demolări succesive și inutile. Aceleași planuri „mărețe” ar fi putut să fie concretizate undeva în larga câmpie ce înconjoară orașul București, fără să fie nevoie ca, dintr-un capriciu al conducerii, buldozerele să treacă peste istorie și oameni. În acest context, înclinația spre geologie era de fapt o modalitate de reîntoarcere spre natură, având în vedere faptul că pietrele, mineralele și fosilele mă fascinau și mă descurcam la disciplinele exacte. Din fericire, părinții mi-au lăsat cale liberă de alegere în ceea ce privește facultatea pe care o voi urma, respectiv geologia. Timpul liceului a fost motivant, un bun exemplu al proverbului „Omul sfințește locul”. ­Dirigintei aveam voie să-i spunem „doamna”, nu „tovarășa”, așa că discutam cu doamna dirigintă Monica Dobre. Domnul Marcel Țena, de matematică, se străduia cu noi până în pânzele albe, iar Marilena Ruset ne scutura rău la fizică. Radu Costache preda diagrame monotone din programă, în schimb, în spațiul de laborator organizat cu multă muncă, avea lucruri de vis pentru acea vreme: bibliotecă, laborator foto alb-negru și color, pe lângă o colecție de muzică ­pe plăci de pick-up sau benzi de magnetofon. Organiza grupe cu care mergeam pe munte sau la telecinematecă și discuta cu elevii filmele sau cărțile. Doamna Marina Creci adunase dintre liceeni o grupă de teatru și muzică și, deoarece cântam binișor la blockflöte, am fost repede captată. Era un motiv în plus să zbor cu învoire oficială de la orele plicticoase (da, aveam și ore plicticoase) și să particip la repetiții.

Fiecare an școlar îl începeam cu practică de două-trei săptămâni la Cooperativa agricolă Vârteju, aflată undeva pe linia de centură. Dimineața eram transportați la sortat cartofi sau ceapă, cot la cot cu cercetătorii de la institutele de fizică, cadrele didactice de la Facultatea de Fizică și studenți. Toamna era caldă și frumoasă, în schimb grămezile de cartofi interminabile. Astfel, într-un sfârșit de săptămână am plecat spre Munții Șureanu, pe undeva la nord de localitatea Pui. Soarta a făcut să alunec și să cad de la o înălțime apreciabilă, fiind pentru câteva zile imobilizată la buna noastră gazdă din sat de munte. Când am putut ajunge la Pui, unde era unica poștă, mă aștepta o telegramă de la mama, care scria că întoarcerea în București și la cartofi trebuie să fie urgentă, altfel risc să fiu „expulzată” din liceu (așa i se spusese la telefon), și asta după ce reușisem la treapta a doua. Așa că am revenit: cerul de atunci albastru și rece, de toamnă, stâncile de calcar albe și măceșele roșii din Șureanu mi-au rămas în minte.

După absolvirea liceului, am continuat studiile la Universitatea din București, Facultatea de Geologie si Geofizică. Examenul de admitere a fost dur la aceea vreme, fiind șase candidați pe un loc.

Niciodată nu m-am gândit că voi pleca din țară, dar doream să continui cu un doctorat, era o tradiție. După schimbările din 1989 și absolvirea facultății din București, șansa s-a ivit în 1992, când am avut posibilitatea să aleg între un doctorat în Australia sau Austria. Pentru Australia, engleza pentru testul TOEFEL a trebuit să o învăț în ceva de genul „un an și jumătate”. Până la urmă, Austria mi s-a părut mai aproape de familie, la care țineam foarte mult. Cum din timpul liceului mă absorbiseră izotopii și aplicațiile acestora în geologie, am continuat în această direcție. Îi sunt recunoscătoare regretatului dr. Mircea Soroiu, coleg cu tatăl meu, Victor George Velculescu. Domnul Soroiu mi-a împrumutat diverse cărți de geochimie, inclusiv „Isotope Geochemistry” a lui Gunter Fauré, o lucrare de referință. Am avut posibilitatea să discut în laboratorul domnului Soroiu aspecte legate de determinarea vârstei rocilor şi metode de măsurare.

Perioada de facultate a fost un episod în sine, la sfârșitul facultății supraviețuind schimbărilor din 1989 și evenimentelor din 1990 și 1991. În fiecare zi traversam Bucureștiul cu troleibuzul 84, din Drumul Taberei spre centru. Vedeam șantierul uriaș necesar ridicării Casei Poporului, șantier care parcă se străduia să înghită precum un crater întreg orașul. Munții păreau departe în acest context, undeva izgoniți pe lună. Profesorii noștri, Dan Grigorescu, Emil Constantinescu, Nicolae Anastasiu, Dan Rădulescu, Daniel Scrădeanu și alții precum și regretații Theodor Neagu, Vasile Lăzărescu și Vasile Mutihac ne-au transmis cum și cât au putut din cunoștințele necesare. În orele de laborator de geologie ale domnului Lăzărescu treceam prin colecția vastă de roci, le învățam treptat proveniența și proprietățile și uitam restul. Practica geologică era parte din planul de învățământ la acea vreme și a făcut ca multe din lunile de practică agricolă să se transforme în practică geologică. Lunile de practică geologică din facultate ne-au familiarizat cu realitatea dură din multe regiuni ale României.

Perioada de doctorat, departe de a fi ușoară, mi-a dat posibilitatea să continui aplicarea metodelor geocronologice și să înțeleg practic și teoretic cum de la rocă se poate ajunge la o vârstă izotopică și ce semnificație i se poate da acesteia legat de formarea și evoluția în timp și spațiu a unui lanț muntos. Un doctorat clasic însemna patru ani în care ești finanțat constant și, la sfârșit, te poți lăuda cu o cărticică, ce se transformă progresiv în articole publicate în reviste consacrate. Finanțarea doctoratului meu a fost parțială, astfel am lucrat și pentru alte proiecte care nu aveau nimic de-a face cu teza, proiecte pentru care am făcut diverse analize. Din fericire pentru lucrul în laborator, mă descurcam cu ușurință între cele mai corozive chimicale și inedite situații. Tema doctoratului a impus lucru pe teren și colectare de material, așa că am bătut un întins sector de Carpați, de la Orșova până în Retezat. Căsătoria cu Hans-Peter Bojar, mineralog de profesie, și el doctorand în Austria, este tot din această perioadă.

Temele maturităţii

Temele mele de cercetare după doctorat cuprind aplicații ale geochimiei în reconstituirea și cunoașterea lungii și fascinante istorii a planetei pe care trăim. Aceasta înseamnă că lucrului de teren i s-au asociat luni de lucru în laborator, preparând probe și continuând cu măsurători. Mersul pe teren, oricât de dificil ar fi, este până la urmă partea cea mai „ușoară”, fiind urmat de activități în laborator sau scrisul articolelor unde perseverența și răbdarea nesfârșită sunt singurele mijloace pentru a vedea o temă publicată. După doctorat au urmat specializări în America, Polonia, Franța, Anglia, Germania, având norocul să lucrez cu echipe de vârf în domeniul geochimiei. Legătura cu România a rămas neîntreruptă. Mama, Cătălina Velculescu, îmi spunea: „Dacă ai fi fost geolog la Baia Mare, nu ai fi putut să vii mai des în București”.

Am colaborat în Hațeg cu echipe de la universităţile din București și Viena pe subiecte precum reconstituirile de paleomediu la nivelul perioadei în care trăiau dinozaurii, circa 70 milioane de ani. Alte teme de cercetare au vizat exact intervalul în care dinozaurii au dispărut la sfârşitul perioadei Cretacice, adică 65 milioane de ani în urmă. În Alpi am abordat teme chiar cu mult mai „vechi”, pe secțiuni formate într-un ocean terestru acum 360 milioane de ani, ocean care devine treptat toxic, astfel încât, din lipsă de oxigen dizolvat în apa marină, o bună parte din viețuitoare dispar. Am emis ipoteze legate de mecanismele fizico-chimice care intervin în astfel de situații critice și restabilesc balanța în ocean. Astfel de evenimente numite variații „anoxice” au avut loc de mai multe ori la nivelul oceanului planetar.

Lucrări de geologie într-un mediu internaţional

Departe de a fi liniar și lipsit de obstacole, un examen de docență cere un efort constant pe un număr mare de ani. Realitatea mea a ajuns repede să se desfășoare în paralel în trei limbi: germană, română și engleză, predând, gândind și scriind în toate trei. Examenul de docență l-am dat relativ repede după doctorat, în anul 2005, la Universitatea din Salzburg, având în comisie nume consacrate ale geologiei precum prof. dr. Franz Neubauer și prof. ddr. Gottfried Tichy.

Cu diverse echipe am publicat despre subiecte și „tărâmuri” aflate în Alpi, Carpați, Himalaya, Deșertul Quaidam, Deșer­tul Nubian, Marea Neagră… și nu numai. Mai nou, am abordat faune marine actuale din ­Papua-Noua Guinee, organisme care trăiesc într-un mediu de viață cu totul particular, asemănător unor sateliți extratereștri: este vorba de viață la 2.500 m adâncime, fără lumină și fotosinteză.

Am avut șansa să fiu editor pentru volume apărute în Lyell Collection, volume publicate de cea mai veche societate de geologie din lume, și anume The Geological Society of London. Primul volum la care am lucrat, apărut în 2014, a privit aplica­țiile izotopilor în cercetarea perioadei Cretacice. O colaborare recentă vizează apele terestre și domeniul continental: în acest volum am abordat direct tema schimbărilor climatice actuale, temă căreia de altfel îi acord din anii 2000 un capitol în cursurile ținute.

O colaborare în derulare o reprezintă cea cu Facultatea de Fizică a Universității din Bucu­rești, unde prof. dr. Mircea Rusu a motivat și reorganizat cursul de astrofizică și planetologie, curs ce s-a dovedit benefic pentru stu­denți și pentru noi, cadrele didactice implicate. Cunoașterea planetei pe care trăim face să înțelegem mai bine spațiul uriaș extraplanetar care ne înconjoară; e de sperat ca toată această cu­noaștere să ne determine să avem ceva mai multă grijă pentru locul în care trăim și să nu îl privim numai ca pe o sursă ce poate fi împărțită sau din care se pot stoarce la nesfârșit resurse: trăim o clipă într-o istorie de peste 4 miliarde de ani, considerând numai vârsta pământului. Acest respect nu implică numai costuri uriașe, este vorba de grija pentru ce lăsăm în urmă când facem o excursie, de grija pentru un copac sau spațiu verde. De câte ori nu am văzut persoane repezindu-se cu toporul la copaci și pomi, pe motiv că ar sta în calea unor construcții, fără să gândească o clipă la alternative, fără să gândească ce minune poate reprezenta un sector de pădure, un pom sau un fir de iarbă. Cum putem pretinde că am avea grijă de mai mult atunci când ignorăm acest puțin? Departe ca un astfel curs de astrofizică și planetologie să poată fi superficial catalogat la „cultură” generală, el cuprinde, pe măsura timpului acordat și pregătirii studenților, dezbateri riguroase ale unora dintre teme, dezbateri duse la nivelul actual. Sigur că multă aparatură lipsește și suntem nevoiți să ne descurcăm cu ce avem, dar cel puțin baza teoretică și mulțimea apli­cațiilor devin familiare noilor generații.

Ca planuri de viitor, sunt multe publicații în lucru, unele deja trimise, altele nou schițate. Și noi, oamenii de știință, avem criteriile noastre, existând baze de date precum Research Gate sau Academia.edu, unde se pot urmări rezultatele. Criza datorată Covid ne face să nu ne putem ocupa de organizarea de excursii geologice cu studenți sau geologi etc. precum în anii anteriori. Așa că perseverăm pe căile încă disponibile: teren, laborator, scris.